Duminca ce tocmai a trecut am reusit sa fac o plimbare cu bicicleta spre Babarunca, loc pe care l-am mai mentionat de cateva ori pe aici. Era destul de frig, poate ca era atinsa chiar limita care face ca o plimbare pe bicicleta sa fie posibila ca o plimbare, adica sa nu fie o goana din calea frigului, ci o placere de a gusta din trecerea timpului. Insa chiar daca frigul imi era dusman, tot el m-a facut sa devin mai prietenos, daca pot sa spun astfel, cu locurile pe langa care am trecut, iar asta datorita unei cauze simple – mergeam cat mai incet ca sa nu transpir, ca sa nu inghete apoi transpiratia pe mine. M-am deplasat astfel lent, oprindu-ma de fiecare data cand un peisaj imi suradea sau cand mi se parea ca aud chemarea tacuta a vreunui loc ascuns. Am facut si poze – bineinteles destul de nereusite, insa, ceea ce este mai important, este ca a ramas in mine imaginea copilaroasa a unui soare nestiutor ce se scalda in apa inghetata a unui rau de munte ce fuge fara incetare.
