De craciun – si aici

IMG00054IMG00052

Vinul

Imi place cum se scurge vinul in pahar. Il vad cum se avanta ca o flacara vie inspre gura sticlei, cum se opreste parca uimit ca nu poate sa treaca pe de-a-ntregul si dintr-o data si cum revine inspre fundul sticlei, pentru ca, apoi, oarecum jenat de propria-i neputinta, sa se strecoare pe gaura ingusta care-i permite evadarea. Insa imediat ce erupe din impresurare izbucneste intr-un dans voluptos de lumina si culoare prin care viata insasi explodeaza nestanjenita dupa o indelungata incatusare.

Pentru mine e ca un fir al Ariadnei, dar intr-o poveste rastalmacita, fiindca acest fir nu ma scoate din labirintul vietii mele, ci, mai degraba, ma duce chiar in centrul labirintului, unde totul este complicat si incurcat, unde ma pandesc umbre neintelese si frici, spaime si amenintari, dar unde, spre surprinderea mea, incep sa iubesc viata, fiindca inteleg ca  sunt parte din belsugul ei inepuizabil. Acest labirint, care este viata mea, devine suportabil. Un eufemism al betiei.

Vinul ma duce inapoi in copilarie si vad aievea becul improvizat la usa pivnitei ce imprastie o lumina chioara si murdara in noaptea rece de toamna. In fata mea este teascul in care indes cu mainile pline de zeama ruginie strugurii deja zdrobiti. Cand teascul este plin invart de presa si imi place sa-mi imaginez cum in seva mustului se vor contopi aromele de lemn si de frunza ale vitei de vie cu sucul proaspat ce se scurge din bobul de strugure care plesneste sub greutatea presei. La inceput iese zeama din belsug. Suvoiul rubiniu se napusteste vioi din teasc si plesneste oala pe care am asezat-o astfel incat sa nu se piarda nici un strop din pretioasa licoare. Dupa o vreme,  suvoiul se domoleste, iar locul lui este luat de un fir subtire si lin ce se scurge fara zgomot in oala deja plina. Am stors aproape toata zeama din struguri si imi este din ce in ce mai greu sa invart la presa, insa mai trag de ea convins fiind ca doar acum storc seva autentica in care pulseaza salbatic viata adanc ascunsa in fibrele tainice ale vitei de vie si ale bobului de strugure.

In timp ce ultimele picaturi se storc din teasc ne adunam in jurul oalei plina de must si degustam. De fiecare data acesta este cel mai bun must si vinul va fi unul adevarat. Il vad pe tatal meu mandru de strugurii pe care i-a luat din piata, la un pret atat de bun. Ii vad pe prietenii mei stransi in jurul oalei in lumina chioara a becului degustand mustul si rostind fiecare, pe rand, ca sa fie auzit, sentinta magica: “asta da must! va fi un vin adevarat!”. Vinul se face cu oameni. Cam la fel cu tot ceea ce tine de viata.

Prejmer

20131103_13053820131103_14024520131103_135808

20131103_13083020131103_132554

20131103_141920

Balcon Brasov

Imagine

Imagine

Image

Balcon Brasov

Tunelul

Cea mai buna imagine a lipsei de timp este tunelul, fiindca atunci cand sunt grabit, cand mi se pare ca nu mai reusesc sa fac ceea ce mi-am propus, am impresia ca am patruns intr-un tunel cu peretii luciosi si luminosi, intr-un tunel care nu imi mai permite sa ma duc nici inspre dreapta, nici inspre stanga, ci doar inainte, fara sa ma mai pot abate de la drumul acesta drept, care nu ma duce decat inainte, unde, poate, la un moment dat, voi reusi sa explodez si sa ma raspandesc in toate directiile, intr-o completa nepasare legata de timp sau spatiu…

Traseu de seara

Desi imi place sa-i spun traseu, poate fiindca suna mai sportiv, nu este de fapt decat cursul unei plimbari de seara, in care incerc sa impun un ritm cat mai putenic pedalarii si in care incerc sa ma comport cat mai performant. Insa, cred ca este o sansa deosebita, in viata unui om al zilelor noastre, sa poti parcurge un “traseu de seara”, adica un traseu care sa te scoata din oras si sa te poarte pana la marginea unei paduri sau in mijlocul campiilor de unde sa poti vedea in tihna apusul de soare. Atat de clar, atat de molcom, in serile de iulie.

Despre salut si biciclete

Acolo unde intalnim o problema sensibila, o intrebare careia nu i se poate da un raspuns usor, când simţim o neliniste care se răsfrânge si in modul nostru de a ne comporta, cred că e bine să insistăm. Dacă nu, putem să lăsăm totul in seama conjunturilor…

Imi amintesc ca în urmă cu ceva timp, atunci cand ieseam la o tura cu bicicleta, fie ca era pe un drum de padure, fie ca era in oras, de fiecare data cand ma intalneam cu un alt biciclist, şi eu, şi el simteam nevoia să stabilim un contact: exista un schimb de priviri, urmat de cele mai multe ori de un salut. Toate acestea decurgeau intr-un mod firesc, salutul venea de la sine, ca intre doi oameni care s-au intalnit pe un drum, fata in fata. Probabil ca pe atunci, adica in urma cu cativa ani, erau mai putini biciclisti, iar mersul pe bicicleta tinea de o alegera facuta in functie de criterii ce tineau de simplul fapt de a calatorii cu bicicleta, adica in primul rand dorinta de a  ajunge din punctul A in punctul B, calatorie infrumusetata adeseori, sau chiar intotdeauna, de placerile pe care ti le da bicicleta. Călătoria cu bicicleta era împărtăşirea unei experienţe trăite, ce se dezvaluia numai pentru cei care calatoresc cu bicicleta. Prin urmare, a saluta un alt biciclist insemna de fapt a saluta aceasta experienta de viata!

Daca din maşină nu poţi să saluţi pe nimeni, bicicleta îţi oferea şansa de a-i saluta macar pe toţi bicicliştii pe care îi întâlneai.

Cand merg astazi cu bicicleta incerc sa fac asta în continuare, insa mi se pare ca, de la o vreme, ceea ce ar fi putut sa fie simplu sau ar fi trebuit sa fie simplu, este din ce in ce mai dificil.

Multi biciclisti pe care ii intalnesc in calea mea sunt complet absorbiti de drumul lor, astfel incat nu se intorc spre mine pentru a putea stabili un contact vizual. Acestia sunt cei care sunt complet inabordabili, dar pe care incerc sa-i salut de fiecare data, chiar daca nu ma aleg decat cu mutenia lor drept raspuns si chiar daca pe zi ce trece mi se pare ca nu mai am energia de a le mai adresa un salut.

Exista apoi ceea ce eu am numit biciclistii asociativi – adica cei care nu se saluta decat intre ei sau, altfel spus, cei care nu-i saluta decat pe cei care sunt asemenea lor. Acestia sunt cei care gandesc asociativ – adica daca celalalt merge cu bicicleta din aceleasi motive ca si el, atunci este salutat, daca nu, este oarecum in afara celor cunoscuti pentru a fi salutati. Asociatia – functionand ca un mecanism de excluziune, este si un procedeu de simplificare. In acest caz, daca de exemplu ies cu bicicleta si fac un traseu dar sunt imbracat in blugi, biciclistul asociativ nu ma va saluta, fiindca, de exemplu, el poarta echipament de ciclist, iar pentru el, ciclist nu este decat cel care merge cu bicicleta in echipament de ciclist. O alta situatie, daca eu merg pe bicicleta sa-mi cumpar niste salam, daca ma voi intalni cu un biciclist care nu iese cu bicicleta decat pentru a face ture recreationale sau de forta, de antrenament, el nu ma va saluta, fiindca eu nu ma folosesc de bicicleta din aceleasi motive ca si el.

Pe de alta parte, asociativul ii va asocia pe toţi cei care sunt la fel cu el.

Foarte aproape de cei asociativi, sunt elitistii, care gandesc tot prin mecanismul excluderii, insa pentru ei definitia ciclistului este data de capacitatea acestuia de a investi in pasiunea sa. Adica, adevaratul ciclist este cel care are cele mai bune dotari in ceea ce priveste echipamentul său si care nu merge cu bicicleta fiindca este nevoit sa mearga cu bicicleta fiind lipsit de mijloace materiale, ci fiindca aceasta este pasiunea sa, una in care este dispus sa investeasca tot timpul sau liber si cat mai mult din surplusul sau financiar. Pentru elitist, bicicleta se leaga in primul rand de pasiune, de placere si nu de necesitate. Asadar, daca eu ma indrept spre casa in hainele de munca, un elitist nu ma va saluta si nici macar nu ma va baga in seama fiindca eu nu merg cu bicicleta din pasiune, ci din nevoie.

Aceasta situatie imi aminteste de o situatie pe care am intalnit-o in afara Romaniei, intr-o calatorie cu bicicleta. Ramasesem fara bicicleta mea si calatoream cu o bicicleta imprumutata, o bicicleta chinuita, veche, cu urme pronuntate de uzura, dar care functiona bine. Ma intalneam des cu biciclisti in calea mea, chiar as putea sa spun ca erau foarte multi, iar ceea ce imi placea era ca parea sa existe intre ei o anumita solidaritate, ca un sentiment al apartenentei la un grup. Mi se parea de multe ori ca sunt precum cardurile de pasari, dupa cum apareau din diferite directii, se intalneau, vorbeau aprins, iar apoi porneau cu totii laolalta intr-o singura directie sau cum, dimpotriva, veneau multi laolalta, iar la o rascruce de drumuri, grupul se rupea, iar din stolul mare de biciclisti, se formau carduri mai mici care zburau in directii diferite. Nu am avut contact cu ei decat o singura data, atunci cand ma indreptam spre un oras turistic, pe o vreme foarte calduroasa, scartaind din pedale in timp ce urcam un deal zdravan. Pe la jumatatea catararii mele solitare am auzi ca din spate se apropia o bicicleta, asa ca m-am hotarat sa intreb cam cat mai am pana la destinatie. Biciclistul s-a oprit, era nevoit, fiindca ritmul meu de pedalare era mult sub al lui, si mi-a explicat cam cat mai am, insistand insa sa ma abat din drum ca sa iau apa dintr-un oras de pe traseu, spunandu-mi ca nu voi mai gasi apa pana la destinatia mea. M-a uimit faptul ca nu m-a intrebat nimic, desi era evident ca nu eram de aceeasi limba cu el, iar mie mi se parea ca oricine ar fi devenit curios cand s-ar fi uitat mai atent la bicicleta mea. Insa chiar atunci, pe loc, am inteles ce se intampla de fapt – mersul cu o bicicleta proasta, neingrijita, imbracat, ca sa spunem asa, pe apucate, revenea imigrantilor din acea tara, celor care erau acolo pentru a-si cauta un loc de munca sezonier si ca, de fapt, biciclistul care se oprise nu ma intreba nimic, fiindca el credea ca stie totul despre mine si, poate ca, nici bunul simt nu-l lasa sa vorbeasca despre problemele complicate ale lumii in care traim…

Tind să cred că obiceiul salutului va dispărea…Probabil că ne vom saluta numai atunci cînd ne vom întâlni pe trasee izolate, neumblate, când nu poţi să ignori complet prezenţa unui om.

Sportul

E foarte important sa afli ca ceea ce noua, acum, ni se pare important sau ceea ce ni se pare de la sine inteles, sau ceea ce ni se pare de neinlocuit sau vital pentru supravietuirea noastra ca oameni, nu a existat in urma cu ceva timp sau a existat in cu totul alt mod. Este important nu pentru ca asta ne poate da un motiv in plus ca sa condamnam prezentul, slavind trecutul, ci doar pentru ca sa ne intelegem mai bine si, poate, ca sa invatam sa fim liberi.

Iata ceea ce am citit despre ciclism:

“-Tu nu te-ai dus niciodata prea des la cursele de cai? De ce ai renuntat?

– Nu stiu,,,Ba nu, stiu de ce. Daca urmaresti cu interes cursele numai de dragul pariului, inseamna ca nu te intereseaza intr-adevar.

-Si ai gasit ceva mai interesant?

-Da, cursele de ciclism.

-Serios?

– Acolo…ajunge sa privesti.

Ciclismul, despre care nu stiam mai nimic, a fost o descoperire foarte interesanta pentru mine. Am inceput sa scriu multe povestiri despre ciclism, dar n-am realizat nici una la fel de interesanta pe cat e o intrecere de ciclism, fie ca se desfasoara intr-un velodrom, fie pe un stadion, fie pe sosele. O data insa am sa descriu atmosfera de la Velodrome d’hiver, in lumina tulbure a dupa-amiezii, pistele abrupte de scanduri, harsaitul cauciucurilor pe lemn cand trec concurentii, efortul si tactica lor la urcus si la coborare; voi incerca sa redau magia curselor de semifond, huruitul motocicletelor cu rulou la spate, conduse de antrenori cu casti grele pe cap, imbracati in costume greoaie de piele si lasandu-se pe spate ca sa apere de rezistenya aerului pe ciclistii din urma lor, cu casti mai usoare pe cap si foarte aplecati peste ghidon, pedaland din greu ca sa invarteasca roata mare a transmisiei, cu roata din fata , mai micaatingand ruloul motocicletei spre a se adaposti de curent; voi reda duelul impresionant al ciclistilor care urcau si coborau pantele, luau virajele cu o viteza mortala, cot la cot, roata langa roata, pana ce cate unul nu mai putea tine pasul si, ramanand in urma, se izbea de zidul masiv de aer, de care fusese aparat pana atunci.

Si cand te gandesti de cate feluri sunt intrecerile cicliste! Mai intai, cele de sprint, unde cei doi concurenti fac incet turul pistei, inainte de  a se lasa furati de betia vitezei…sau cursele atat de spectaculoase si de primejdioase, de o suta de kilometri, disputate pe marea pista de scanduri…Imi amintesc bunaoara de Linart, poreclit Le Sioux,…, avea obiceiul sa suga printr-un tub de cauciuc rachiu de cirese din plosca de cauciuc pe care o purta sub tricou, cand, spre sfarsitul cursei, simtea nevoia unui stimulent pentru a-si spori si mai mult viteza nebuna. A s vrea sa descriu si lumea stranie in care se desfasurau concursurile anuale de sase zile si minunatele curse de pe soselele din munti…

Ciclismul este atat de interesant incat nu mai simti nevoia sa pariezi.”

Hemingway – Sfarsitul unei pasiuni, povestire publicate in Nopti de sarbatoare, col Meridiane, Bucuresti 1966, trad`. Emma Beniuc.

Poate ca Hemingway tocmai descoperea Franta, al carei spirit il cucerea prin tot ce avea ea mai frumos, inclusiv ciclismul, de aceea aceste cuvinte atat de elogioase la adresa ciclismului, insa ceea ce el descrie aici ramane ca o marturie a unui mod de a vedea sportul in general, ciclismul in particular. Acesta este pus in opozitie cu tot ceea ce inseamna spectacol facut cu scopul de a castiga bani sau orice altceva in plus fata de spectacolul ce se insoteste numai de placerea dezinteresata de a urmari o competitie sportiva. Pentru lumea de atunci, ciclismul putea sa fie un sport care sa ofere acel spectacol ce merita trait nu pentru bani, asa cum se intampla la cursele de cai, ci doar pentru el insusi. Iar asta constituie clar o diferenta fata de ceea ce se intampla in ziua de astazi, cand aproape toate competitiile sportive, inclusiv cele de ciclism,  sunt urmarite doar pentru rezultat si pentru obtinerea unor castiguri la casele de pariuri. A existat prin urmare o perioada cand omul putea sa gaseasca in ciclism, poate chiar in mai multe sporturi pe langa acesta, un refugiu in fata unei lumi dominata numai de ideea de castig financiar, un refugiu in care sa se poata bucura in mod simplu, direct, pe deplin, de ceea ce ii oferea un spectacol sportiv.

Cat de departe suntem noi de aceasta lume ne putem da seama foarte usor, doar ascultand comentariile ce insotesc transmisiunile televizate ale competitiilor de ciclism, care debuteazacam mereu si printr-o scurta trecere in revista a cotelor de la casele de pariuri.

Mi-este greu sa-mi dau seama cum este mai bine, pentru noi cei care suntem doar spectatori sau pentru cei care sunt implicati in competitie, insa in mod sigur este important sa pastram mereu in viata alternativa, adica sa speram ca si noi, intocmai ca si Hemingway, vom putea sa alegem fiindca vom avea intre ce sa alegem, si nu va fi intreg sportul dominat doar de ideea de profit, situatie care va reduce valoarea spectacolului la valoarea rezultatului final de la casele de pariuri.

Textul din Hemingway imi place si pentru scurta referire la sticla cu sirop: sa fie acolo surprins dopajul in fazele sale incipiente? Despre asta ramane sa mai scriem…

Trei drumuri – Sadu, Cisnadioara si Stanisoara

Desi mi-ar placea sa ma vad pe mine insumi ca pe un autentic calator, imi dau seama, din ce in ce mai clar, ca nu sunt decat un om grabit, cu timpul impartit intre zilele de munca si zilele libere, in acestea din urma incercand sa fac tot ceea ce mi-as dori sa fac in zilele de munca, dar nu pot. Iar atunci incerc, intocmai cum face un om grabit, sa fac cate putin din toate: adica sa fac un traseu cu bicicleta, daca se poate unul nou, altul decat cele pe care le-am parcurs, daca se poate pe traseu sa fie si un pic de catarare, iar catararea asta sa ma duca in locuri care sa ma scoata din mine insumi, sa ma puna in alta lume, iar eu sa pot sa respir pentru o clipa aerul acestei altfel de realitati exterioare ca si cum mi-ar apartine pentru eternitate. Uneori ma aleg cu cate o catarare, una buna, care ma solicita, iar efortul intens ma face sa fiu multumit si sa uit de mine, chiar daca nu am parte de nimic altceva din ceea ce mi-as mai dori, chiar daca nu fac, de fapt, decat sa pedalez pe inca un drum forestier, care ma poarta prin aceleasi locuri mutilate de omul de azi!

Am reusit sa fac in ultima perioada trei trasee, pe care as vrea sa le mentionez succint aici, fiindca toate mi se par niste trasee care merita facute de catre cei care iubesc calatoria cu bicicleta si fiindca, poate ca, ceea ce voi spune eu, va fi de folos cuiva, care sa vrea sa plece intr-o astfel de calatorie!

Primul traseu care imi vine in minte este cel de la Muntii Stanisoarei. Ne-am dus in Muntii Stanisoarei ca sa facem Vf cel mai inalt de acolo, Vf Bivolul, dar si pentru a pedala pe drmul talienilor. Acesta este un vechi drum care care urca indraznet pana in Pasul talienilor sau Pasul Stanisoarei, de unde se poate continua drumul inspre Valeni Stanisoara. Aici sus, in Pas, este o veche cruce, insa in stare buna, facuta chiar de cei care au construit drumul si care au si dat numele lor drumului. Traseul l-am inceput de la Lacul Izvorul muntelui de unde am mers pe asfalt pana la Borca, iar de aici am intrat pe drumul talienilor.  In varful muntelui nu am intalnit pe nimeni, desi existenta acestui drum pana la pas ar fi putut sa fie o ispita pentru multi turisti. Mi-a placut aceasta iesire chiar si pentru faptul ca atunci cand oamenii se grabeau sa ajunga la slujba de Paste, de Inviere, eu am putut sa raman pentru cateva momente singur si sa ma bucur de drumul meu…O zi frumoasa, cu mult soare, verdeata de mai si liniste.

Acest traseu poate fi completat de un traseu mai in forta, care din Pasul talienilor sa se continue spre Falticeni, iar de acolo sa se intoarca la Borca prin Ostra!

Traseul cu bicicleta a fost asa – L. Izvorul Muntelui – Borca – dreapta spre Drumul Talienilor si Vf Bivolul din Muntii Stanisoarei.

Al doilea traseu pe care vreau sa-l descriu este cel de la Cisnadioara. Era o mai veche dorinta de-a mea sa-l fac, probabil de atunci cand, in urma cu aprope 4 ani, am vazut panoul din Cisnadioara, care continea descrierea acestui traseu. Insa de-abia anul acesta am reusit sa -l fac, dar, nu stiu, probabil ca asteptarea merita sau poate ca lucrurile bune se intampla doar in anumite momente date, sigur este ca acest traseu a avut pentru mine tot ce mi-as putea dori. Catararea lunga inceputa din Cisnadioara care m-a dus pana in Vf Magura peste mai multe vai care mi se pareau de netrecut, iar asta mereu prin padure si mereu in catarare, dar fara sa fiu nevoit sa imping bicicleta, ci mereu pedaland, a facut ca traseul sa aiba tot ceea ce imi trebuie. Mi-au ramas in minte cele cateva clipe pe care le-am petrecut la Vf Magura, dupa ce am terminat catararea! Este un traseu pe care il recomand tuturor celor care iubesc pedalatul prin padure.

Traseul eu l-am inceput de la Cisnadioara, insa el poate fi inceput si de la Cisnadie si este marcat in intregime ca un traseu cicloturistic. Merita facut si cred ca acest traseu poate sa ofere o traire intensa oricarui calator, indiferent de preferintele sau pretentiile sale.

Al treilea traseu l-am facut pe Valea Sadului, tot langa Sibiu. Scopul a fost sa ajungem pe Vf Steflesti, asa ca am plecat de la Sadu cu bicicletele si ne-am dus pana in Saua Steflesti, de unde am atacat varful pe jos. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti care aveau un plan un pic mai ambitios ca noi, si anume ei incercau sa faca un tur pe bicicleta, care pornea de la Cisnadioara, trecea prin Sadu, urca pe Valea Sadului pana in Saua Steflesti, de unde sa coboare spre Oasa, iar apoi sa revina spre Cisnadie. Proiect ambitios, pe care mi l-am trecut si eu in agenda…Insa intreaga zona a Sadului este una cu multe trasee de bicicleta  de-a lungul carora sunt multe de vazut – Zona Cisnadioara, Rasinari, saua Steflesti, Paltinisul si , probabil, multe altele. Este o zona in care mi-am promis ca voi reveni.

Ma bucur ca in fiecare tura ne-am intalnit cu vantul care sufla aspru si salbatic sus in munti si care acoperea orice alta soapta ce ar fi putut ajunge pana la noi…