Singuratatea

A trebuit sa sun destul de mult la usa pana cand mi s-a deschis. Ma asteptam sa mi se intample asa, adica sa fiu nevoit sa astept atat de mult, insa a fost cu mult peste capacitatea mea de a rezista, deoarece mirosul infect de pe casa scarilor aproape ca ma sufocase. Eram hotarat sa plec imediat si sa las naibii tot ce aveam de rezolvat mergand acolo, asta in cazul in care nu se va deschide usa in cateva clipe. Mi-aduceam aminte de ea, de parfumul ei si de asternutul cald, iar toate astea ma mai linisteau…

Casele vechi, acoperite de liane, situate pe strazi laturalnice, m au atras mereu. Mi au placut de cand eram copil casele cu obloane la ferestre si cu igrasie, cu mici curti interioare, de unde se aud vocile celor care locuiesc acolo. Imi place mirosul de vechi, de locuri uitate, de incaperi neumblate si parasite. Insa acum, mirosul ce-l simteam, mirosul era unul de mizerabil, de murdarie, de canal si de sobolani. Era un miros acru de viata mizera traita in comun,  de viata intr-un bloc putred construit pe vremea comunismului si uitat intre fabricile de la marginea orasului.

Era un trup de stafie- cel ce m-a condus in asa-zisul dormitor. Pana acolo am trecut prin bucatarie plina de vase nespalate si unde mirosea a ciorba de cartofi. I-am spus ca nu vreau sa intru, deoarece mi-era frica de ceea ce voi desoperi acolo si nu vream sa mai zabovesc mult.Ca o umbra, m-a condus in camera, unde am fost nevoit sa ma asez pe un scaun, singurul de altfel, cu spatele la fereastra, izolat astfel de singura portita ce mai dadea putin inspre lumea de afara.

Ea a plecat. M-a lasat in camera aceea, incercuit de un morman de lucruri vechi, aruncate de-a valma prin toata incaperea. Haine, rame de tablouri, pantofi, sfesnice sau carti, toate erau aruncate fara nici o ordine, uitate intr-un loc ce nu era al lor, incremenite intr-o dezordine ce le despuia de orice identitate. Ceasul vechi, murdar de praf si excremente de muste, masura clipele in care toate aceste lucruri incremenisera.  Nu se auzea nimic, numai bataia lui, nepasatoare la tragedia lucrurilor neinsufletite. Din cand in cand se mai auzea de afara cate un latrat de caine…In mijlocul mesei din fata mea era un morman de fotografii ravasite, printre care parea ca cineva cautase pana acum ceva. Fotografii cu margini ingalbenite de trecerea timpului, unele  rupte in bucatele, altele mutilate in fel si chip.  Recunoasteam printre ele poze ale unor  vedete uitate pentru multi, care zambeau amagitor pentru  un public invizibil si inexistent.  Am luat in mana cateva incercand sa gasesc un chip cunoscut sau un loc, ceva, orice care sa mi fie apropiat. Dar nu gaseam nimic, nu era decat o lume rupta de mine, o lume artificiala de carton. O lume moarta. Straina.

Am auzit de dincolo un zgomot de oale si un miros putenic de ceapa prajita a invadat aerul din camera. Am asteptat incordat cateva clipe, gandindu-ma ca probabil va veni acum in camera si voi termina in sfarsit treaba ce ma adusese in gaura asta infecta. Dar degeaba…Ceasul a batut in continuare, cainele a mai latrat de cateva ori, dar toate lucrurile au revenit la incremenirea in care fusesera uitate…

Mi am ridicat privirea din mormanul de fotografii si atunci am vazut-o.  Nu stiu cum de o ignorasem pana atunci, desi era atat de vizibila, iar albul ei contrasta cu toate lucrurile aruncate prin camera. Mai ales ca era acolo,  spanzurata  de usa dulapului maroniu, domnind parca peste acest mormant de lucruri incremenite in uitare si tacere. Era rochia ei de mireasa, candva probabil alba, pe care insa timpul o innegrise pe la margini. O rochie veche de mireasa, demodata, dar scoasa din dulap si atarnata la vedere, pregatita parca pentru o a fi din nou imbracata. Era trista… Era dezolanta…Mi se parea ca-i simt parfumul de demult si atingerea, mi se parea ca pluteste prin aer si se asterne peste trupul meu, peste fata mea, ca voi incremeni si eu ca toate nimicurile din camera asta!

Simteam cum toate lucrurile ma sufoca, parca era o conspiratie a lor sa ma ameteasca, sa ma innebuneasca…

Am sarit in picioare, stii ca fac mult sport, si am plecat de acolo. Am trecut pe langa ciorba si pe langa batrana si am iesit in strada. Ma bucuram sa aud masinile, zgomotele strazii si sa-i vad pe oameni cum merg care-n cotro in nestiinta lor.

Am tacut apoi, am mai ras un pic ca sa-i arat ca totul este bine, am spus chiar si o gluma stupida, care pe ea a inveselit-o zdravan si poate ca a facut-o sa uite totul. M-am lasat apoi imbratisat, cautandu-i mirosul, caldura, viata ce le avea in ea…

Advertisements

16 responses to “Singuratatea

  1. Mi-am imaginat o rochie de mireasă singură, suspendată între un viitor incert şi un trecut demult uitat, aproape dispărut, descompus… ca şi cum ar fi una dintre multele feţe ale singurătăţii…

  2. Trebuie sa ma las de fumat !Stiu ca faci sport si ma gandesc ,eu in aceiasi situatie as fi facut atac de cord.

  3. 🙂 Am zambit adanc!:)

  4. da, bogdan, singuratatea este cea care ne covarseste mai mult prezentul…alinarea ne vine poate din viitor sau trecut…

  5. cam asa ma simteam atunci cand mergeam la ginecologie. scuze ca asociez gandurile tale cu senzatia aceea …dar cu toate ca este contrastul f mare intre mizerie si curatenie,…sentimentul e cam acelasi.oricat te-ai alimenta cu tot felul de ganduri pozitive, exista mereu intrebarea : daca? si te simti mereu singura.si cand iesi apoi in strada..te simti eliberata…si te bucuri de orice sunet, gest ,privire 🙂
    mi-a starnit curiozitatea.dar nu inteleg ceva. in ultimul paragraf apare si o “ea” despre care nu am inteles ca era prezenta langa tine,doar ca te gandeai si tanjeai la prezenta ei. 🙂 tre sa mai recitesc poate odata…

  6. ei bine, diana, in felul acesta mai aflam cateva lucruri despre umanitatea din noi :). insa la nelamuririle tale te las sa afli singura raspunsul,atata tot ca nu sunt preocupat de unitatea sau continuitatea narativa.

  7. ti-a fost frica de singuratatea pe care ai simtit-o in acea camera, chiar daca nu era a ta?

  8. da, dar asa cum am discutat si cu bogdan, singuratatea noastra este resimtita in acum – ul vietii noastre. asa ca ea trece, fiind pana la urma o stare.

  9. faza cu singuratatea cred ca e mai mult de simtit decat de vorbit.Cred ca asa cum ne nastem singuri,asa murim singuri,asadar si prin urmare cred ca trebuie (trebuie in sensul ca ar fi normal) sa ne obisnuim cu singuratatea si sa o transformam intr-o stare interesanta.Cand esti singur si te simti singur,te descoperi si te regasesti.Cine spune ca asa cum pica merele in jos, asa noi oamenii trebuie sa fim mereu in compania cuiva ?Nu e o lege.Daca constientizam acest lucru,abia atunci cred ca ne putem bucura intr-adevar de viata.Asta simt eu acum si nu trebuie nimeni sa fie de acord cu mine. 🙂 teoria asta cu singuratatea este asemanatoare ca si cea cu casatoria.
    adica,toata lumea in jurul meu crede ca ” la fiecare va veni momentul sa se casatoreasca”. dar eu ma gandesc ca atata timp cat nu sunt indragostita de cineva,nu pot sa fac si acest pas.dar nu aici vreau sa ajung.Ci la intrebarea: Cine spune si are dreptate ca oamenii se indragostesc cand sunt tineri? Cine spune ca toti avem un suflet pereche? Poti sa te fi nascut fara sai ai un suflet pereche?hmm…. poti sa iubesti si sa fii iubit de un om ,abia pe la sfarsitul vietii,cand multe nu mai au acelasi sens?
    stati linistiti,ca nu sunt depresiva..doar am niste teorii si eu .

  10. pe la sfarsitul unei vieti, plina de…?

  11. …plina de aventuri si de experiente…dar cand iti tremura carne ape tine si nu te mai poti misca. 🙂

  12. Când sunt singur vreau să fiu cu cineva, când sunt cu cineva vreau să fiu singur. Cum ies din cerc? Singurătatea este o stare nasoală atunci când nu sunt alte opţiuni. Când există opţiuni de socializare şi vreau să fiu singur atunci se arată însingurarea din mine. Oamenii singuri se zice că se autodescoperă. Eu spun că însinguraţii se autodescoperă, pentru că se retrag din societate înadins pentru a o face. Singuraticii tânjesc după compania cuiva ca însetatul ăla din deşert după o picătură de apă. Oricum, de ceva vreme, mă trezesc din somn dimineaţa, mă uit pe geam şi zâmbesc… Eh, e un zâmbet dintr-ala:)…

  13. Bogdanul te aprob! Izolarea este cea mai buna maniera de a te autodescoperii. Stii noi ,cei singuri ne stim pe noi insine cel mai bine!

    • sa stii andra si te vei supara 🙂 pe mine ca ti spun asta personal 🙂 dar eu cred ca mai importanta decat descoperirea sinelui este crearea sinelui si modelarea lui,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s