Category Archives: viata

Trei drumuri – Sadu, Cisnadioara si Stanisoara

Desi mi-ar placea sa ma vad pe mine insumi ca pe un autentic calator, imi dau seama, din ce in ce mai clar, ca nu sunt decat un om grabit, cu timpul impartit intre zilele de munca si zilele libere, in acestea din urma incercand sa fac tot ceea ce mi-as dori sa fac in zilele de munca, dar nu pot. Iar atunci incerc, intocmai cum face un om grabit, sa fac cate putin din toate: adica sa fac un traseu cu bicicleta, daca se poate unul nou, altul decat cele pe care le-am parcurs, daca se poate pe traseu sa fie si un pic de catarare, iar catararea asta sa ma duca in locuri care sa ma scoata din mine insumi, sa ma puna in alta lume, iar eu sa pot sa respir pentru o clipa aerul acestei altfel de realitati exterioare ca si cum mi-ar apartine pentru eternitate. Uneori ma aleg cu cate o catarare, una buna, care ma solicita, iar efortul intens ma face sa fiu multumit si sa uit de mine, chiar daca nu am parte de nimic altceva din ceea ce mi-as mai dori, chiar daca nu fac, de fapt, decat sa pedalez pe inca un drum forestier, care ma poarta prin aceleasi locuri mutilate de omul de azi!

Am reusit sa fac in ultima perioada trei trasee, pe care as vrea sa le mentionez succint aici, fiindca toate mi se par niste trasee care merita facute de catre cei care iubesc calatoria cu bicicleta si fiindca, poate ca, ceea ce voi spune eu, va fi de folos cuiva, care sa vrea sa plece intr-o astfel de calatorie!

Primul traseu care imi vine in minte este cel de la Muntii Stanisoarei. Ne-am dus in Muntii Stanisoarei ca sa facem Vf cel mai inalt de acolo, Vf Bivolul, dar si pentru a pedala pe drmul talienilor. Acesta este un vechi drum care care urca indraznet pana in Pasul talienilor sau Pasul Stanisoarei, de unde se poate continua drumul inspre Valeni Stanisoara. Aici sus, in Pas, este o veche cruce, insa in stare buna, facuta chiar de cei care au construit drumul si care au si dat numele lor drumului. Traseul l-am inceput de la Lacul Izvorul muntelui de unde am mers pe asfalt pana la Borca, iar de aici am intrat pe drumul talienilor.  In varful muntelui nu am intalnit pe nimeni, desi existenta acestui drum pana la pas ar fi putut sa fie o ispita pentru multi turisti. Mi-a placut aceasta iesire chiar si pentru faptul ca atunci cand oamenii se grabeau sa ajunga la slujba de Paste, de Inviere, eu am putut sa raman pentru cateva momente singur si sa ma bucur de drumul meu…O zi frumoasa, cu mult soare, verdeata de mai si liniste.

Acest traseu poate fi completat de un traseu mai in forta, care din Pasul talienilor sa se continue spre Falticeni, iar de acolo sa se intoarca la Borca prin Ostra!

Traseul cu bicicleta a fost asa – L. Izvorul Muntelui – Borca – dreapta spre Drumul Talienilor si Vf Bivolul din Muntii Stanisoarei.

Al doilea traseu pe care vreau sa-l descriu este cel de la Cisnadioara. Era o mai veche dorinta de-a mea sa-l fac, probabil de atunci cand, in urma cu aprope 4 ani, am vazut panoul din Cisnadioara, care continea descrierea acestui traseu. Insa de-abia anul acesta am reusit sa -l fac, dar, nu stiu, probabil ca asteptarea merita sau poate ca lucrurile bune se intampla doar in anumite momente date, sigur este ca acest traseu a avut pentru mine tot ce mi-as putea dori. Catararea lunga inceputa din Cisnadioara care m-a dus pana in Vf Magura peste mai multe vai care mi se pareau de netrecut, iar asta mereu prin padure si mereu in catarare, dar fara sa fiu nevoit sa imping bicicleta, ci mereu pedaland, a facut ca traseul sa aiba tot ceea ce imi trebuie. Mi-au ramas in minte cele cateva clipe pe care le-am petrecut la Vf Magura, dupa ce am terminat catararea! Este un traseu pe care il recomand tuturor celor care iubesc pedalatul prin padure.

Traseul eu l-am inceput de la Cisnadioara, insa el poate fi inceput si de la Cisnadie si este marcat in intregime ca un traseu cicloturistic. Merita facut si cred ca acest traseu poate sa ofere o traire intensa oricarui calator, indiferent de preferintele sau pretentiile sale.

Al treilea traseu l-am facut pe Valea Sadului, tot langa Sibiu. Scopul a fost sa ajungem pe Vf Steflesti, asa ca am plecat de la Sadu cu bicicletele si ne-am dus pana in Saua Steflesti, de unde am atacat varful pe jos. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti care aveau un plan un pic mai ambitios ca noi, si anume ei incercau sa faca un tur pe bicicleta, care pornea de la Cisnadioara, trecea prin Sadu, urca pe Valea Sadului pana in Saua Steflesti, de unde sa coboare spre Oasa, iar apoi sa revina spre Cisnadie. Proiect ambitios, pe care mi l-am trecut si eu in agenda…Insa intreaga zona a Sadului este una cu multe trasee de bicicleta  de-a lungul carora sunt multe de vazut – Zona Cisnadioara, Rasinari, saua Steflesti, Paltinisul si , probabil, multe altele. Este o zona in care mi-am promis ca voi reveni.

Ma bucur ca in fiecare tura ne-am intalnit cu vantul care sufla aspru si salbatic sus in munti si care acoperea orice alta soapta ce ar fi putut ajunge pana la noi…

Advertisements

Drumul spre nou

Ieri seara am trait acel moment in care, si nu o spun cu mandrie, ci mai degraba o spun fiindca mi se pare ca intr-un mod pervers viata ma copleseste, nu mai doream altceva decat sa raman cu mine insumi, atat cat voi mai putea, inainte de a ma fura somnul, de a ma fura mie insumi…Intreaga mea existenta mi se parea redusa la o nevoie primara, elementara  si poate de aceea intensa – aceea de a fi pentru o clipa cu mine insumi, adica nu-mi mai pasa de ceea ce se intampla in jur, nu-mi pasa daca lumea are lumina sau nu, daca exista apa sau nu, cat despre televizor, calculator, telefon, ce sa mai spun…mi se pareau, nu stiu, cat se poate de lipsite de viata, asa cum si sunt! Am ramas atarnat in starea aceasta probabil pentru aproximativ o durata neestimata, pentru ca imediat somnul m-a furat si totul s-a pierdut in intunericul viselor.

astazi, cand ma gandeam la acest moment, atat de pretios, mi am amintit de ceea ce spunea Kundera pe undeva, si anume ca daca omul ar putea trage toate consecintele care decurg din ideea ca este finit, adica muritor, si-ar trai cu totul altfel viata. dar pentru asta el ar trebui sa inteleaga deplin ca va disparea, ca, pur si simplu, asa cum este azi, tot asa,  nu va mai fi niciodata, si, mai mult, va trebui sa traga de aici toate consecintele.Pana la capat…

Milan nu spune cum anume isi va trai omul viata altfel, insa, ca si el,  sunt sigur ca o va trai altfel! Cum? Nu stiu! Probabil ca important este sa faci primul pas – adica sa te gandesti la asta, sa meditezi la asta si, probabil, ca raspunsul va veni de la sine!

Oltul

“E frig!”

Simteam cum frigul ma impresura de pretutindeni, in ciuda soarelui de noiembrie, care ma orbea cand il aveam in fata. Imi spuneam insa ca asta e, ca altfel nu se mai poate, si continuam sa pedalez ca sa extrag putina caldura din miscarea picioarelor in ritmul lent al pedalarii!

De la izvoare Oltul se indreapta burajos spre lantul de munti ai Carpatilor de curbura, insa la un moment dat, probabil nci cand se vede cel mai clar statura de uriasi a muntilor, se intoarce, de parca ar refuza sa mai mearga inainte, si ar dori sa revina la izvoare. Locul acesta unde Oltul se intoarce este situat in Tara Barsei, aproape de Brasov, si acesta este locul in care doream sa ajung in aceasta zi de noiembrie cu un soare palid, dar arzator! Imi imaginam acest loc ca pe un tinut ascuns,  salbatic, protejat de apele Oltului, departe de umbletul oamenilor, si poate de aceea eram atat de curios sa vad ce se afla acolo, unde se incolaceste Oltul, ca sa sa zic asa!

Am trecut dincolo, in tinuturile Oltului, pe la Podu Olt, de unde am pornit alaturi de cursul apelor, pedaland pe digul mare de pamant. Vedeam – copaci mari,  uriasi incremeniti, desfrunziti de noiembrie,  pareau gigantii soldati de straza ai albiei Oltului. La picioarele lor se impleteau salcii, liane, tot soiul de arbusti cu crengile incurcate, limbi de foc incremenite in vazduh, iar pe aici pe colo, in dezordine, erau prabusite  trupurile greoaie, negre, ale unor fosti giganti!

Iata insa ca, uneori, prin aceasta dezordine vie se intrezareau apele Oltului, lunecand in tacere, mute, ascunse in spatele zidului de vegetatie, ce le protejau parca de privirile curiosilor. Mi se pareau lenese, nepasatoare, parca adormite, intocmai ca o felina ce se stie la adapost de orice intruziune si care, poate tocmai de aceea, isi etaleaza  pentru o clipa intrega frumusete pe care o poarta ascusa.

De doua ori Oltul isi iuteste cursul, iesind din starea de mutenie si de toropeala in care erau prabusite, insa pentru scurt timp, imediat dupa aceea revenind la regeasca curgere!

Imbratisarea muta – rece – a apelor.

Atractia imbratisarii celei mute si reci a apelor vii!

Podul mobil peste Olt

Apele o iau la vale

 

Paznicii Oltului

 

Un urias de piatra – infipt in pamant, pus parca sa pazeazsca locul unde apele Oltului se intorc!

Muntii Baraoltului

Initial imi propusesem un traseu are sa plece din Aita Mare si sa treaca Muntii Baraoltului pana la Valea Crisului, de unde sa ma indrept spre Zalan, vizitand cu acest prilej si localitatile dintre aceste doua comune. De la Zalan urma sa caut drumul spre Valea Zalanului si apoi sa cobor muntele pe la Batanii Mari, iar de aici, pe asfalt, inapoi spre Aita mare. Acesta ar putea sa fie un traseu plin de culoare – adica ar avea si catarari, ce ar duce prin locuri pitoresti inspre inaltimi songuratice, dar ar avea si coborari frumoase care sa duca inspre sate izolate, care pot sa spuna o poveste “altfel“, o poveste trecuta cu vederea datorita izolarii in care ele se afla!

Dar, bineinteles ca, a venit vremea sa spun si eu ca planul de acasa nu se potriveste deloc cu cel de pe traseu. Insa, in completare as adauga,  e foarte bine ca se intampla astfel!

Chiar daca am incercat pana acum de doua ori sa fac acest traseu si nu am reusit niciodata, nu inseamna ca am vreun regret, dimpotriva, numai in felul acesta am reusit sa descopar locuri noi si, sper eu, sa ma documentez mai bine! Asa ca, pot sa spun acum mai bine si cu mai multa convingere ca muntii Baraoltului si imprejurimile sale sunt un loc unde merita sa te duci sa dai cateva pedale!

Prima data cand am incercat sa fac traseul totul a decurs OK pana la Pasul Vanatorului, unde am ajuns urmand drumul dintre Aita Mare si Valea Crisului. Numai pentru sine acest traseu merita facut, drumul fiind de o frumusete extraordinara. Aici am avut surpriza, marturisesc ca eu nu stiam de existenta acestui traseu, sa descopar ca aici se afla traseul ZEROO, adica probabil, dupa cum spun creatorii sai, primul traseu de bicicleta montan, marcat ca atare, si care va fi continuat ulterior de ceea ce va deveni reteaua de trasee care vor forma SEPSI, drumul verde al judetului Covasna.

Traseul Zeroo e un traseu ce porneste de la Sugas Bai si ajunge pana in Pasul Vanatorului din muntii Baraolt, insa chiar daca am fost tentat sa il urmez mai departe in drumul meu, am hotarat sa ma tin de planul initial care era sa cobor inspre Valea Crisului.

Coborare frumoasa, comuna placuta, de ici m-am indreeptat spre Calnic, unde e de vizitat bisericuta, apoi spre Zalan. Pe unele harti aveam un drum care pornea de aici si m-ar fi putut duce inspre inspre Valea Zalanului. Era important sa gasesc acest drum deoarece de el depindea posibilitatea ca eu sa ma intorc in Aita Mare fara ca sa revin pe traseul pe care am coborat, insa exact lucrul de care ma temeam cel mai tare s-a intamplat sau, mai exact, lucrurile de care ma temeam. Mai intai, desi eram in plin sezon secetos, iar in Brasov era totul uscat, aici isi facuse aparitia un nor furios de ploaie. Statea exact in fata mea, pe drumul meu, se asezase pe carare, si tuna negru de furie, iar privelistea cu mine, aflat pe un drum de padure pustiu, ud fleasca si cu norul deasupra, nu imi era deloc ademenitoare.

Al doilea obstacol a fost ca nu am reusit sa gasesc drumul. O retea atat de aiurita de drumuri ca in Zalan nu am intalnit, asa ca dupa ce m-am invartit pe ulite de colo-n colo mi-am dat seama ca nu am cum sa mai gasesc acel drum si in nici un caz nu am cum sa-l gasesc repede. Era cu atat mai greu sa ma descurc, cu cat oamenii de prin partea locului vorbesc foarte greu romaneste…

Asa ca – am facut cale intoarsa…Cum nu vream sa ma intorc la Aita prin Valea crisului, adica pe unde venisem, am hotarat sa ajung acolo parcurgand traseul Zeroo. Intr-un fel, am luat-o de la zero, ca sa spun asa, planul meu initial fiind abandonat.

Asa ca am facut cale intoarsa de la Zalan si am pornit spre Sugas Bai, iar in felul acesta am reusit sa parcurg un traseu cu totul nou pentru mine. Intreg traseul este foarte bine marcat, sunt chiar si indicatoare, insa recunosc ca prima parte a traseului mi s-a parut foarte grea, adica au fost multe portiuni pe care nu le-am putut parcurge pe bicicleta, in care a trebuit sa imping la ea, ceea ce nu prea imi place, dar am injurat zdravan traseul si m-am rugat ca sa urmeze si o portiune mai buna, adica una pe unde sa pot merge pe bicicleta si eventual sa pot vedea si altceva in jurul meu decat copaci.

Iar lucrurile s-au schimbat, fiindca in momentul in care am iesit in zona alpina a muntelui, dupa ce am iesit din padure si s-a terminat catararea pe poteca a urmat o lunga calatorie pe creasta Baraoltului. Pe aici nu mai ai de ce sa te opresti din pedalat si sa mergi pe langa bicicleta impingand la ea, decat doar daca vrei sa te opresti ca sa admiri peisajul! Si merita sa o faci, fiindca poate ca acolo vei putea sa simti cum cerul iti picura incet infinitul in suflet, mai ales daca vei putea sa te opresti din goana ta si sa privesti in liniste asfintitul. Probabil ca Muntii Baraoltului se arata in splendoarea lor atunci cand cand se scufunda in mutenia asfintitului ca intr-o mare de foc…

Aflat acolo imi dadeam seama totusi cat de greu imi este sa mai pot sa ascult linistea acestui spectacol!

Laundandu-i in sinea mea pe cei care au facut acest traseu, sperand ca acest traseu, poate nu degeaba numit ZEROO, m-a adus intr-un puct zero de unde sa pot vedea si trai altfel traseele pe bicicleta, invaluindu-le intr-o noua prospetime, am pornit coborarea din Pasul Vanatorului inspre Aita mare, hotarat sa ma intorc altadata in Baraolt pentru a face traseul propus initial!

****

A doua oara cand am incercat sa fac traseul pe care mi-l propusesem initial m-am gandit ca poate cel mai bine ar fi sa parcurg traseul in sens invers – adica sa plec tot de la Aita mare, dar sa nu merg inspre Valea Crisului, si inspre Baraolt. In acest caz speram sa pot gasi mai usor drumul de la Valea Zalanului spre Zalan, iar traseul ar fi fost ceva de genul

Aita Mare – Miclosoara – Capeni – Baraolt – Biborteni – Batanii mari – Aita Seaca – Valea Zalanului – Zalan – Valea Crisului – Aita Medie – Aita Mare

Nici de data asta nu am reusit sa urmez intreg traseul fiindca pe undeva dupa ce am iesit din Aita Seaca am intalnit un drum despre care am banuit ca m-ar putea cobora in Aita Medie direct si intr-adevar asa a si fost. La vreo cativa km de la iesirea din Aita Seaca urmeaza o coborare, iar apoi e o bifurcatie mai mare de drumuri, iar inspre dreapta  se face un drum de piatra ce urmeaza firul paraului. Nu am regretat ca mi-am tradat din nou planul initial fiindca drumul acesta chiar mi-a oferit o aventura pe cinste! Mai mult decat atat, in felul acesta, cu planul initial ramas inca la nivelul de plan nerealizat, pot sa spun ca, inca, aventura din Muntii Baraoltului nu s-a terminat!

Desi intreg traseul este plin de locuri frumoase ce mi-a placut foarte mult a fost pozitionrea satului Aita Seaca, dar si catararea pana aici de la Batanii Mari. Despre Aita Seaca se vorbeste foarte mult in legatura cu conflinctele interetnice, care, se spune, au avut loc aici la sfarsitul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. Se vorbeste foarte mult in sensul ca daca dai o cautare pe net nu vei gasi decat asta, insa in afara de un monument ridicat in cinstea soldatilor romani morti in razboi, la fata locului, nu vom gasi nimic altceva, ceea ce cred eu, nu este foarte bine. Exista riscul ca, ascunzand, din diferite motive, faptele petrecute in trecut, ele sa fie repetate. Nu inseamna ca daca vom vorbi despre ce s-a petrecut candva in istorie, vom mari probabilitatea ca aceste fapte sa fie repetate, ci dimpotriva, le putem transforma in invataturi care sa serveasca noilor generatii. Atata timp cat fie romanii, fie maghiarii, vor trai cu ideea ca ceilalti le-au dat in cap cu toporul fara mila, iar ceilalti vor fi transformati in cei rai, niciodata nu se va rezolva nimic, insa daca si unii si ceilalti vor afla despre ceea ce pot sa faca oamenii, indiferent ca sunt roamani sau maghiari, atunci cand renunta la a mai fi oameni, probabil ca se va face un pas inainte .

Aita Seaca –

La marginea orasului Baraolt, inspre Biborteni, se afla un cimitir, banuiesc, complet napadit de buruieni. Nu prea inteleg ce se intampla acolo!!!

Pe acest traseu merita o oprire mai indelungata Aita mare. Despre acesta se pot afla mai multe aici –

AITA MARE

Chichis – mila de bicicleta

Cand ti se pare ca oriunde ai merge, ai ramane tot aici…

Cauti o experienta care sa te schimbe, in urma careia sa simti ca ceva s a modificat, ca in urma ei s a produs o schimbare, ceva in genul bronzului pe care o zi petrecuta la malul marii ti l ofera soarele…

E pana la urma poate frica de trecerea timpului sau poate o sete prea mare de viata, sete ce nu poate fi potolita de viata asta de zi cu zi. Iti pui sperantele intr o calatorie, intr una la sfarsitul careia sa simti ca s a intamplat ceva cu tina, ca s a petrecut ceva, ca nu mai esti chiar tu, cel care erai inainte sa pleci…

E ceva de genul unei cicatrici, care te face sa te simti altfel, care te leaga de o anume experienta, sau e ceva de genul unui tatuaj, ce l tii ascuns de privirile celorlalti…

De cele mai multe ori dorinta sa merg intr un anumit loc imi este  trezita de faptul ca trec pe acolo cu masina si vad un copac sau o casa, o biserica sau , stiu eu, un gard negru, de lemn, ce sta sa se prabuseasca si mi se pare ca masina ma face sa trec prea repede pe langa oricare dintre acestea, ca , asa cum mi le dezvaluie, tot asa de repede viteza mi le fura si le arunca undeva in penumbra, indaratul meu, si atunci un dor sau o frustare, o neliniste nu-mi dau pace si ma tot indeamna sa ma intorc, sa ma uit la toate acestea in liniste, sa le las sa ma vrajeasca, sa le las sa mi spuna secretele lor, sau doar cate ceva despre viata lor.

Asa s a intamplat si cu Chichisul, care m afacut sa revin la el si, spre bucuria mea, vremea a tinut cu mine, soarele a transformat totul intr-o plaja aurie, iar sarbatoarea i a facut pe oameni sa fie mai senini, mai calzi…

Chichisul este o comunba micuta, situata la o mare intersectie de drumuri, un drum ce duce inspre Sf Gheorghe si mai sus spre Odorheiul Secuiesc si un drum ce duce spre Oituz si Moldova. Drumuri vechi pe unde s-au scris multe istorii. Dar daca mergi dispre Brasov spre Tg Secuiesc si treci prin Chichis fara sa te abati din drumul national nu ai vazut absolut nimic din aceatsa comuna, decat poate niste case care sunt la fel cu multe alte case de prin Transilvania.

Dar nu  – aici exista trei biserici, una mai frumoasa decat cealalta, biserici vechi! Aici exista multe case vechi, frumoase, hambare, fantani amenajate frumos!

Cel mai mult mi a placut la insa la Chichis drumul plin de curbe, care parca te poarta dintr un loc nou in altul, si ansamblul format din casa parasita, Biserica veche si, ceea ce probabil ca a fost casa rece, ansamblu din care se vede cate ceva in ultimele doua fotografii…

dor de duca

– azi mi-a bagat toamna frunzele in casa. cateva. spun ca mie mi le-a bagat, asa, ca sa-mi dau si eu putina importanta, desi cred ca ei nu prea ii pasa de ccea ce face, ci, pur si simplu, totul i se intampla…
– e foarte fain acolo, trebuie sa mergem din nou…hm, da, e fain…
– da, normal!
– cand ma gandesc cum e acolo. e bine, e bine ca stim ca acolo se afla acele locuri
– da si ca stim ca vom putea sa mergem din nou acolo! aerul ala e foarte fain…
– da si ca trebuie sa depui efort, si aerul asta de toamna…
– exista un organ special al fericirii, adica fericirea ti se intampla, iar daca tu esti gata pentru ea, atunci poti sa o traiesti. pana la urma trebuie sa fii capabil sa traiesti fericirea, de aceea nu toata lumea poate fi fericita, desi pana la urma e atat de simplu…
– da, dar ce se intampla cu mediocritatea? nu iti este teama ca acest organ al fericirii este unul al mediocritatii?
– bai nu stiu! dar ma gandesc ca daca este zgomotoasa, ea este mai curand una imitata, un surogat de fericire. habar nu am. adica vreau sa spun ca daca esti fericit nu te vei gandi la calitatea fericirii tale. nu?
– imi place cum se aude harsaitul de la roti si cum calca roata de la bicicleta frunzele.
– hai ca nu mai e mult pana sus! imediat ajungem la nasol…ha hahahaha
– nasolu!
– bai ce faina e lumina. te caci pe tine!
– hahahaha
– frunzele astea din casa sunt niste frunze din alea uscate, pe care daca le iei in palme si le strangi se strivesc si se rup. se maruntesc. se transforma intr-un praf galbui, rosiatic.

de’ale anti

poti sa vorbesti despre perfectiune. poti sa vorbesti mult despre ea. te poti gandi cum apare ea, cum se manifesta, cum este un om perfect. poti sa o lauzi, poti sa ii scoti in evidenta lipsurile. poti sa o critici si sa o contesti sau poti sa o indici ca pe unicul scop al vietii si cel mai important. iti poti petrece ore intregi discutand despre ea, analizand-o pe toate partile, in toate chipurile.  poti sa o practici, chiar daca esti imperfect.

Hibridul

Un pic de frig, un pic de zapada, insa fara vant, vantul ala care te face sa resimti de cateva ori mai tare frigul… Un cer plumburiu, cu nori sfasiati, iar afara miroase a iarna. Deja. Ne este frig, acum, la inceput de octombrie, asta fiindca nu ne-am obisnuit cu iarna, nu ne-am obisnuit cu ideea ca se apropie iarna. Inca nu m-am saturat de soare, de caldura, de lumina. Mai ales ca nici nu am avut parte prea mult de ceva din toate astea, dar poate ca sunt eu subiectiv, poate ca sunt eu mai fragil decat eram in alti ani, anii ce tocmai au trecut… Nu stiu!

Ma bucur sa traiesc ceea ce viata imi ofera. Trag cu furie aerul asta rece in piept. E bun, fiindca il simt cum ma hraneste si fiindca simt cum imi da mai multa energie, mai multa putere pentru a merge mai departe. Ma bucur de culoarea asta plumburie ce ma inconjoara, de eternul cenusiu ce-mi apasa orasul, dealurile ce mi-l inconjoara si apoi zdrobeste copacii ce cersesc neclintiti lumina.

Cand deja ajung mai sus incep sa apara petele de zapada. Ii simt mirosul aspru. Par atat de stranii – acum, aici. Sunt doar cateva fasii pe ici, pe colo, ce par sa semene cu vata, agatate printre buruieni sau tolanite pe vreo ramura. Pete albe, fara viata la randul lor, ce sfasie sfios si neindemanatec din cenusiul tomnatic. O impreunare stangace, prematura, semn al voluptatii ce poate va urma.

Un anotimp hibrid, fals. Pare de multe ori un surogat. Asta in cel mai bun caz, asta daca nu-l privim ca pe ceva grotesc, la limita comicului, care ne ajuta se trecem peste.

Cand am ajuns sus albul zapezii devenise mult mai persistent. Am zabovit o clipa, ascultand linistea, lasand frigul sa-mi atace nemilos carnea si sa-mi transforme transpiratia in gheata, privind inspre apus, unde cerul parea sa se limpezeasca, o mare de foc aprinzand norii cenusii ai iernii.

Mi-am ridicat privirea cand am terminat totul, cand eram jos si ma pregateam sa revin la viata obisnuita. Vedeam cerul instelat, mai clar decat inainte, mai frumos. Stiam ca o voi lua de la inceput si ca maine va fi un soare minunat de toamna.

Perspective

Un titlu ce da greutate, un titlu cu importanta, un titlu ce-mi place…Interesant ar fi ca tot ceea ce scriu aici, acum, sa nu fie despre nimic precis, sa fie o vorbarie goala, interesanta numai pentru mine si poate numai si numai pentru inca o persoana. Sau doua, hai, eventual trei. Dar cel mai bine ar fi sa nu fie interesant pentru nimeni.

As fi vrut sa dau o continuare la ceea ce povesteam inainte, in postul anterior,  si sa zic ca exista mai multe perspective si despre bicicleta, adica despre mersul cu bicicleta, care este vazut fie intr-un mod serios, grav, cu greutate, fie vazut intr-un mod neserios, unul care nu da importanta, fara greutate, usuratic.

Prin urmare, poti sa vezi  mersul cu bicicleta intr-un mod grav atunci cand ti se pare ca, de exemplu, daca cineva merge cu bicicleta, este un fraier ce nu e in stare si nu are bani sa-si ia o masina, adica este unul care are o slujba “nasoala”, unul care in loc sa se dea cu o masina, da din picioare ca un caraghios. La fel, poti sa privesti bicicleta intr-un mod grav, daca mersul cu bicicleta ti se pare ceva copilaros, ceva nedemn pentru un matur, care, din nou, ar trebui sa se dea cu o masina si care are preocupari mai importante. Alte perspectiva grave – sa vezi mersul cu bicicleta ca pe o cale buna de a slabi dar de care nu prea ai chef, fiindca esti un om ocupat, sau sa sa ti se para o pierdere de timp, pur si simplu o pierdere de timp, mai ales daca ai in dormitor si o bicicleta de camera…

Cred ca ar mai fi multe alte perspective grave asupra mersului cu bicicleta, milioane de astfel de perspective, eu le-am enumerat pe cele care mi-au trecut mie prin cap, atunci cand m-am gandit la mersul cu bicicleta.

Care ar fi perspectinvele neserioase, sau negrave, sau artistice asupra mersului cu bicicleta?

Anti (reforma si europa)

De ce Romania nu trebuie sa faca reforme?

De ce nu trebuie sa aiba o economie competitiva, cu tot ce inseamna asta?

De ce ea trebuie sa fie un consumator?

Exista cineva care are interesul ca mediul privat sa nu se dezvolte in Romania?

Cui ii convine ca Romania sa fie o tara condusa de pensionari si de bugetari?

De ce Romania nu trebuie sa devina o tara europeana?

Din punct de vedere strategic – Am putea sa spunem ca Europa, sau mai degraba, cateva dintre tarile occidentale ale Europei, sunt cele care au nevoie ca Romania sa ramana o tara de nivel “infantil”, mereu “asistata”, mereu pe calea “reformelor”, care nu poate sa ia acele masuri care sa salveze economia si sa o faca pe aceasta sa fie competitiva.

De aceea, este bine sa se mentina mereu o stare conflictuala intre fortele sociale, este bine sa nu se creeze o clasa politica puternica, rupta de interesele economice, este bine sa pui cat mai multe piedici dezvoltarii si incurajarii initiativei private, pentru ca aconomia sa nu poata deveni un pericol al economiilor europene, deja mult prea vulnerabila pe pietele din afara europei. De aceea este bine sa faci cat mai multe pentru a mentine un aparat de stat invechit si greoi, imbacsit si costisitor, dar usor de manipulat. De aceea este bine ca economia sa poata fi conbtrolata cat mai mult si cat mai bine de catre stat, fiindca statul este alcatuit din cativa oameni politici – usor de cumparat si usor de santajat, care vor lua mereu decizii in favoarea economiilor vest europene si in defavoarea economiei propriei tari!

SUA, pe de alta parte, din punct de vedere economic si militar, ar avea nevoie de o Romanie cat mai puternica, cat mai competitiva, care sa le fie un aliat, indiferent de ceea ce se intampla cu Rusia sau Europa.