Ingrijirea bicicletei

Incercand sa ma feresc sa devin un fanatic in ceea ce priveste ingrijirea bicicletei, totusi cred ca o buna parte din ceea ce inseamna aceasta este dat de munca de intretinere a bicicletei, adica de spalare, de desfacerea unor piese si curatarea lor, lubrifierea lor, asta mai ales daca tura parcursa anterior cu bicicleta a fost una mai dificila, iar atunci bicicleta astfel ingrijita s-ar putea sa tina mai mult decat multe alte lucruri din viata unui om. Mecanica unei biciclete nu inseamna, in cele mai multe cazuri, indeplinirea unor operatii cu grad mare de dificultate, ci mai degraba  realizarea acestei munci de intretinere si de ingrijire, care inseamna sa te murdaresti, sa ai rabdare sa desfaci piulite si suruburi, sa cureti locuri unde se ajunge greu si tot asa. Dupa ce am inteles asta pe deplin, mi-am dat seama cat de putine sunt lucrurile din jurul meu de care ma ocup in asa fel de parca ar trebui sa se pastreze o vesnicie.

Advertisements

Accidentul

Mereu poarta aceleasi haine. Niste pantaloni visinii, o scurta gri, impermeabila si o sapca caraghioasa, trasa adanc pana peste urechi. Uneori renunta la scurta aceea gri si ramane intr-o camasa de culoare nedeslusita, dar isi pastreaza in continuare aceiasi pantaloni visinii. Il vad deja de cateva zile bune pedaland prin oras, daca nu cumva chiar de vreo doua saptamani, si nu mi-ar fi atras atentia daca nu ar fi fost vorba sa-l vad imbracat in acei pantaloni de stofa visinie. Par sa fie soiosi…

Ninge afara destul de tare. Ma bucura venirea iernii, desi incep sa regret turele lungi de bicicleta, de la primii fulgi deja. De cand am inceput sa merg mai mult cu bicicleta, iarna mi se pare din ce in ce mai mult o limitare si o povara, iar asta fiindca ma tine departe de bicicleta, careia nu pot sa-i gasesc un inlocuitor. Cand trec cu masina pe drumul sinuos al orasului, acoperit de zapada proaspata si calcata de rotile masinilor, il vad pedaland pe vechea bicicleta, imbracat cu scurta gri impermeabila, cu o sapca trasa adanc peste urechi si cu niste bocanci greoi in picioare. Este imbracat cu aceiasi pantaloni visinii. Pe spate se poate vedea o pata mare si diforma de umezeala, de la zapada ce s-a topit pe haina calda.

Intre timp m-am obisnuit sa-l vad pe drum, fie ca ploua, ninge sau bate soarele cu putere. Daca lipseste cateva zile la rand, m-am surprins intrebandu-ma ce s-a intamplat cu el, poate ca este bolnav sau poate ca a renuntat la bicicleta. La varsta lui, orice mi se pare posibil…

Dar atunci cand ma astept mai putin, il vad ca reapare pe bicicleta. Fiinca a venit primavara, este intr-o camasa deschisa la culoare, spalacita, cu capul descoperit, parul alb fluturandu-i in voie. In spatele bicicletei cara de ceva timp un carut, atasat in mod ingenios de bicicleta. Il vad cum transporta mereu cate ceva in caruciorul acela, fie sacose pline, fie haine, fie sarma sau ceva unelte. Pare fericit…Sau nu…Poarta aceiasi pantaloni visinii. Nu mi se mai par atat de mizerabili.

Nu pare sa fie betivul satului, acela caruia nu i-a ramas nimic altceva in viata decat drumul chinuit cu bicicleta, de acasa pana la carciuma, si care sa care cu el tot soiul de vechituri care sa-i justifice trecerea prin viata asta fara sens. Nu-l vad sa stea aiurea pe nicaieri, ci se opreste sa vorbeasca doar cu femeia care cara pliante si care, la fel ca si el, este zilnic calare pe bicicleta. Doar atat, in rest isi vede de drumul sau, pedaland solitar si scufundat adanc in lumea sa. Probabil ca o fi vreun pensionar care nu prea are bani si impins de greutatea vietii mai strange cate un fier de pe ici, de pe colo, mai duce cate un pliant, asta daca ii da femeia aceea cu pliantele si cine stie mai ce…Mai face asa un ban marunt sau isi mai gaseste ceva de facut sa nu stea in blocul ala in care a stat o viata intreaga. Simt deja mirosul acela de beci de bloc comunist…Sau poate ca este un betiv, desi nu pare totusi sa fie…

Astazi reveneam pe bicicleta de la o tura scurta cu bicicleta in oras si l-am vazut in fata mea. Tocmai intra in Sacele.  Din cateva pedale am fost langa el.

-Buna ziua!, i-am spus

-Buna ziua! Eu nu merg foarte tare! De obicei…

Probabil ca se gandea ca eu sunt biciclistul vitezoman, care incearca sa impresioneze prin rezistenta lui fizica. Probabil ca-si spunea ca uite vine destul de repede. vine tare. vine si se duce. M-a surprins vocea lui, care era blanda, iar cuvintele erau rostite fara efort, fara balbaieli sau tatonari. Veneau de la sine. Nu era un om prost.

-In fiecare zi pe bicicleta!

Imi puneam speranta in afirmatia asta. Nu vream sa par indiscret si sa-l intreb direct de ce merge zilnic cu bicicleta, insa speram sa-l fac sa vorbeacsa despre bicicleta si speram ca ceea ce-mi va spune imi va da dreptate, adica imi va arata ca etse  acel om care a transformat mersul pe bicicleta intr-un stil de viata.

-Da, merg de la un nepot, care locuieste in Brasov, la celalalt nepot, care locuieste in Sacele. Fac cativa kilometri buni. Pe zi.

Il auzeam bine desi imi era greu sa merg alaturi de el, pe drumul ingust, plin de curbe si de masini.

-Am vazut ca si iarna sunteti pe bicicleta, nu conteaza ploua ninge

-Nu racesc mai niciodata, fac un usor guturai dar imi trece de la sine.

Oare voi reusi sa-l fac sa-mi spuna de ce merge pe bicicleta. Nu prea am inteles ce a zis la sfarsit. Ceva despre doctor.

-Am avut si probleme cu tensiunea la un moment si de atunci merg cu bicicleta.

-E buna bicicleta

-Da, dar oamenii nu inteleg, ei nu au rabdare sa se gandeasca.

Era sa-l lovesc in mers. Mi-era foarte greu sa ma tin atat de aproape de el in timp ce mergeam si sa nu-l lovesc, dar daca ma departam riscam sa nu mai inteleg ce spune.

Pedalam cat mai incet…

-Da, asa e…

-Oamenii se cred tineri toata viata, dar nu este asa. De fapt devenim din ce in ce mai slabi, iar la 70 de ani nu mai suntem ca la 20, dar nu vrem sa credem asta.

Ce ma enerveaza astia care claxoneaza biciclistii, desi imi dadeam seama ca era greu si pentru soferi sa treaca pe langa noi, fiindca mergeam umar la umar. Unu’ dintr-un ford alb, ne-a injurat zdravan si ne-a aratat tot felul de semne.

Nu se crede vesnic tanar.  Miscare, tinerete,  dar eu…deci imbatranim

– Noi credem ca suntem tineri, da’ muschii, inima, plamani te lasa. Incepi sa putrezesti.

-Oamenii nu vor sa se gandeasca…prea mult…

Nu stiam ce sa zic…

– Pe bicicleta mai poti sa te gandesti la unele lucruri.

Zambim

-Pedalez ore intregi si ma gandesc la cauze. Oamenii nu vor sa se gandeasca la ele.

I-am zambit ca am inteles.

– Eu cand merg cu bicicleta ma uit si vad ca oamenii sunt nervosi, suparati. Nu este bine pentru sanatate. Daca s-ar gandi la motive atunci nu ar mai fi suparati, dar ei nu pot sa gandeasca asa…Nu ne place sa fim noi vinovatii…

Trebuia sa spun ceva. Ceva cu mintea sanatoasa si cu miscarea. Ceva de la stoici. Nu-mi venea nimic. Padurea era de un verde sclipitor iar cerul era albastru. Am simtit ca putin ma dezechilibrez si era sa-l lovesc. Am revenit pe traseul meu, insa din nou m-am inclinat spre el. In viraj, bicicleta lui greoaie s-a inclinat spre mine. L-am agatat cu ghidonul. Ne-am clatinat amandoi si apoi el a cazut. Traista pusa pe portbagaj s-a rasturnat si totul s-a raspandit pe asfalt. El statea cazut pe o parte in drum. Am lasat bicicleta sim-am dus sa-l ridic. Masina din spate s-a oprit. Nu era mort. Mie imi era rusine. Am adunat lucrurile ce se raspandisera in jurul nostru, masina era oprita si soferul astepta sa strangem totul.

-V-ati lovit tare?

Acum auzeam tot ce-mi spune. Era langa mine, nu mai pedalam.

-Nu, nu am nimic. Noroc ca s-a oprit masina!

-Eu am fost de vina…

-Merg inainte, aici imediat dupa intersectia aia, ma opresc…

Vedere

Iata o definitie a unui cuvant care e din ce in ce mai putin utilizat astazi. Nu cred ca este vorba despre o pierdere foarte mare, in cazul in care utilizarea sa va deveni foarte rara, chiar inexistenta, nu-i asa? Mai ales ca mi se pare ca nici nu mai intelegem ce anume inseamna..Este vorba despre cuvantul  vazduh, iar definitia pe care eu am retinut-o este aceasta:

văzduh

a word from Vocabulary Romanian

Word form

:

văzduh
LWT meaning(s):
Analyzability: unanalyzable
Age: 6th-13th century

Am ajuns la acest cuvant fiindca eram in cautarea unui titlu pentru postul acesta, in care doream sa descriu o prima iesire cu bicicleta in anul acesta. As fi dorit sa vorbesc despre claritatea unui peisaj de primavara, despre o primavara in care soarele dezmorteste pamantul, schilodit de ghearele zapezii. Aerul era atat de clar incat ochiul putea sa vada pana departe, starnind oricui pofta de a iesi si de a respira cu nesat aerul proaspat de afara. Cel mai mult imi placea cum se zareau in departare, dincolo de campiile vargate de tot felul de culori, Muntii Bucegiului, strajuiti de-o parte si de alta de Piatra Mare si de Postavaru, care pareau ca se inclina respectuos si se dau la o parte pentru a lasa sa se vada mai clar frumusetea Bucegiului. De fapt, cred ca tura o organizasem cu acest scop – sa vad dintr-un loc cat mai potrivit acesti trei munt inlantuiti ca intr-un dans al uriasilor, o hora gigantica.

Cautand un titlu am ajuns la cuvantul vazduh, iar de aici la definitia cuvantului, asa cum am gasit-o in WOLD (World Loanword Database), definitie in care m-a surprins cu cata siguranta s-a pus in dreptul cuvantului eticheta de unanalyzable…

De neanalizat – desi mie cuvantul mi se parea ceva de la sine inteles, sau asa credeam eu.

Oricum ar fi, aceasta definitie din WOLD mi se pare, chiar daca este saraca, mult mai pertinenta decat definitia din DEX, care mi se pare ca, incercand sa analizeze cuvantul, nu a facut decat sa-l instraineze. Iata cum este data definitia in DEX-ul din 98:

VĂZDÚH, văzduhuri, s. n. Înveliș gazos care înconjură Pământul; aer; straturile (mai) înalte ale atmosferei.

De ce am ales vedere?  Nu stiu…Probabil fiindca mi s-a parut ca seamana, mai ales ca ambele cuvinte incep cu litera “v” sau fiindca sunt legate de cuvantul care numeste actul “vederii”, cred ca din aceste motive!

Iata si poza cu cei trei munti inlantuiti in hora, doi se apleaca si se dau indarat, pentru ca cel din mijloc sa poata sa inainteze si sa se impuna:

DSCF7417

Pe traseu m-am oprit prin Budila, unde am facut si un filmulet despre Castelele din acest sat, castele, care, probabil, arata cam la fel cum arata si cuvantul “vazduh”. Nici din ele nu mai intelegem nimic.

Aside

– Cati ani ai, tu?

Cu acel “tu” prelungit, atat de familiar vorbirii tiganilor de la sate. Intre timp, vanzatoarea incerca sa cantareasca de 1 leu niste bomboane. Arunca doua bomboane, scotea una, mai scotocea in borcanul cu bomboane dupa o alta bomboana, toate aceste gesturi facute repezit, nervos, dovedind foarte multa obisnuinta in a cantari mult de sume de bani cat mai mici.

-Io am saptispe, ea are cinspe…Tanti Mari, dati-mi de un leu si niste tigari…

Magazinul este, de fapt, o incapere lunga si ingusta, cu multa marfa trantita de-a valma. Cea mai mare cantitate de marfa este, de fapt, inghesuita acolo unde sta vanzatoarea, pentru ca ea sa poata si vinde, dar sa poata si supraveghea marfa, pentru ca, desigur, tentatia de a se mai lua cate ceva, pe ascuns, fara sa se plateasca este mare. Aici, langa vanzatoare, langa Tanti Mari, este pus de-a valma ce vrei si ce nu vrei: cercei, inele, bomboane, tot soiul de prajiturele, cu crema si fara crema, mai mult sau mai putin gretoase, gume de mestecat, pufuleti, si tot soiul de rontaieli facute sa-i atraga pe copii, adica jeleuri in forma de dinti de vampir, in forma de masinute si motorete, bombonele colorate strident si bagate in diverse carcase de plastic.

-Ea inca n-are copchii! A venit in vizita aice la mine, sa  bem o cafe…Ea inca nu s-o maritat…

Un miros greoi persista mereu in magazin, unul amarui, pe care, daca il inspirai, iti patrundea in interiorul corpului si ti se depunea pe mai toate organele, iar de acolo patrundea din ce in ce mai adanc in carne si in oase, iar apoi, daca se aduna destul de mult in tine, pornea de se elibera prin piele. De fapt, oamenii erau, intr-un fel, depozitarii acestui miros, pe care il luau si-l duceau acasa sau pe unde mai aveau de umblat, intocmai ca niste vehicule de transportat mirosurile.

– Ahaaa…

Pana la urma a reusit sa scoata doua tigari din pachet si se gandea daca sa o mai dea si pe a treia. Cam atatea tigari, trei, ar fi venit de un leu. Pana cand urma sa se decida, scotocea cu degetele prin pachet, de parca pielea i-ar fi alunecat peste tigarile care se incapatanau sa stea acolo, intocmai ca pe niste cuburi de gheata.

Cumparatoarea se scotocea prin buzunare.

Tot magazinul parea sa stea cu privirea atintita spre degetele vanzatoarei. Oamenii impartaseau  incremeniti acelasi aer aspru si greoi al incaperii.

– A venit cu autobuzu de trei. Sta vreo doua ore, bem o cafe si apoi merge la ea acas. De cand m-om maritat nu a fost la mine. Pana acu.

Rade. Fata-i rosie si rotunda, peste care cade parul cleios,  se desface si ii arata dintii murdari si galbejiti de la fumat.

Magazinul este luminat de un singur bec, dar care aduce destula lumina si ziua si noaptea in  incaperea ingusta si lunguiata, altfel asemanatoare cu o pestera.

– Uite, mai ia o tigara. Asa…Pai nu, ca mi se parea si mie ca e cam mica sa aiba copii

Unele fete schitara un zambet schimonosit, altele sedeau imobile si mute.  In rest era liniste. Da, era inca prea tanara sa aiba copii…Avea dreptate Tanti Mari!

– Daca o mai ramas vrun ban dati-mi si vreo doua pliculete de zahar

S-a deschis usa, iar in prag s-a ivit, pentru o clipa, ca o imagine rupta dintr-un cosmar, lumina cenusie de afara. Un zid rece, lipsit atat de culoare, cat si de miros,  si  care te striveste pentru  ca este imens si fiindca nu-i pasa de tine, strainul.  Aerul greoi si bogat din incaperea lunga si ingusta, compus dintr-un amestec de nedeslusit de mirosuri infinite, si lumina galbejita a becului atarnat de mijlocul tavanului si care se imprastia uniform peste  belsugul  de marfa ce sclipea in ambalajele viu colorate si starnea poftele oamenilor ingramaditi la coada, la tejghea, toate astea sunt refugiul.

Aerul aspru si rece de afara a tulburat pentru o clipa aerul puturos din incapere.

Aside

Tresari, te uiti pe fereastra. Vezi cerul albastru sfasiat pe alocuri de nori, coroanele despuiate ale unor bieti copaci ce par rataciti printre casele oraselor noastre si parca simti in nari aerul primavaratec de afara, gustul sau dulce si aspru. Probabil ca ti-ai dori ca tot ceea ce ai vazut in acest moment sa incremeneasca asa cum este si sa nu devina un moment pierdut, adica netrait si uitat! Nu ai aceasta putere asa ca te resemnezi rapid, iti intorci privirea spre calculator, spre telefon, dar iti dai seama ca nimic din toate astea nu te satisfac si nu-ti plac, ci doar trec pe langa tine fara sa lase urme, iar tu le accepti curgerea doar fiindca esti slab, lipsit de curaj, de energie, de vointa.

Aveai nevoie sa scrii asta ca sa compensezi  acel drum cu bicicleta in care deasupra capului tau nu ar mai fi fost decat cerul cel sfasiat de norii grabiti, in jurul tau copaci incremeniti in zdrentele lor cenusii, iar in fata ta lacrima aurie a apusului de soare si drumul prafuit ce duce spre mare.

carti – de citit

“Cartile vor diparea”

Probabil ca la citirea acestui enunt foarte multi vor sari ca arsi. Acestia sunt cei care considera ca civilizatia actuala si cultura ei este alcatuita si se sprijina pe carte – ca suport fizic al ei. Probabil ca acesti oameni, guralivi, vor considera ca daca vor face mult zgomot vor reusi sa salveze cartea de la disparitie, mai mult chiar, ca prin taraboiul pe care il vor face, ei vor aparea ca “adevaratii” salvatori ai culturii, care se ca divide intr-una adevarata, cea a cartii si una, ca sa spunem asa, epigonica, cea a culturii din care lipseste cartea.

Desi trebuie sa recunosc ca anuntul privind deschiderea primei biblioteci publice fara carti tiparite pe hartie, a acelei biblioteci in care locul cartilor va fi luat de cartile in format electronic,  nu a facut prea mare valva, in afara de un ocol fulgerator al lumii, asa cum se intampla cu orice stire in ziua de astazi. Oamenii au citit stirea, au luat la cunostinta, iar apoi stirea a disparut acolo unde a venit. Cam atat…

Probabil ca acei “adevarati” aparatori ai “culturii adevarate” inca nu au inteles semnificatia aparitiei acestei prime biblioteci publice in care cartile nu vor mai exista fizic, tiparite pe hartie.   Probabil ca ei considera ca aparitia acestei biblioteci este un fals semnal de alarma, unul care nu va avea de fapt nici un efect in profunzime. Sau poate deja batalia s-a terminat, iar acesti adevarati aparatori ai culturii au obosit deja si si-au predat armele, recunoscandu-se invinsi de transformarile lumii in care traim!

Sau poate, desi s-ar putea ca pentru unii si aceasta varianta sa fie tot o infrangere, toata lumea a cazut de acord ca inlocuirea cartilor tiparite pe hartie nu este o problema, ci doar un pas din evolutia omenirii catre o stare din ce in ce mai buna!

Nu stiu!

De remarcat, nu stiu cat de important este insa, ca aceasta biblioteca a cartilor electronice va aparea in SUA, adica in State si nu in Europa, ceea ce pare sa reitereze vechea opozitie intre Lumea veche si Lumea noua, intre conservatorism si progres, intre valori profunde, adanci, si ceea ce este de suprafata si superficial. De altfel, in stirea care a anuntat deschiderea acestei biblioteci mi s-a parut ca mai important decat problema cartii era anuntul legat de locul unde se va deschide aceasta biblioteca si cel legat de faptul ca fondatorul bibliotecii s-a inspirat din munca si viata lui Steven Jobs, decat problema conflictului dintre cartile pe hartie si cele elecronice sau decat disparitia lecturii in sine!

Oricum, SUA ar parea sa se inscrie in lista locurilor care, la un moment dat in istorie, ca detinatoare a puterii, si-au manifestat suprematia prin depozitarea celei mai mari cantitati de cunoastere umana, iar aici ma gandesc la nume celebre, precum Atena, Roma, Paris sau Constantinopol. Este sigur ca SUA isi doreste sa intre in aceasta familie a celor care au adapostit pentru o vreme cea mai mare parte din cunoasterea existenta pe pamant, iar deschiderea primei biblioteci publice de carti in format electronic pe teritoriul SUA nu face decat sa faca manifesta aceasta dorinta a SUA, chiar daca biblioteca nu va fi cine stie ce la inceputurile ei.

De fapt, probabil ca deschiderea unei astfel de biblioteci este dovada gradului inalt de cultura pe care o civilizatie l-a atins, iar SUA este cea care nu doreste ca vreun alt loc de pe Pamant sa se instituie ca locul cu cel mai inalt grad de cultura atins de catre civilizatia actuala si sa primeasca titlul in locul ei, iar asta in ciuda faptului ca nicaieri in alta parte nu sunt mai multi bani, nu sunt mai multe centre urbane si mai multe Universitati, nu sunt mai multe inovatii tehnice, altfel spus nicaieri in alta parte puterea, inteleasa ca afirmare a bogatiei, nu a atins o cota mai mare. Probabil ca ar fi o lovitura puternica pentru un Stat,  care se considera o mare putere, sa nu fie ea detinatoarea cunoasterii, ci ca un alt stat, unul mai slab, mai fragil, sa devina reprezentantul acesteia.

Insa de aici de unde stau eu, toata aceasta problema, legata de concurenta pentru detinerea puterii pare atat de lipsita de importanta, desi sunt sigur ca acolo se afla cheia pentru a intelege ce inseamna biblioteca in ziua de azi. Sincer ii urez succes Americii in incercarea ei de a atrage cat mai multi cititori in bibliotecile ei.

Pentru mine problema care apare din aceasta lupta este cea a faptului ca inca si probabil pentru foarte mult timp de acum incolo cunoasterea este legata de putere. Trecerea cartilor de pe hartie la un format electronic nu cred ca este o problema pentru mine atata timp cat asta nu va semana cu un Holocaust si nu va semnifica de fapt o exterminare. Mi-aduc aminte ca in orice lupta a istoriei recente imaginea cea mai plina de simbolism, de unul  crud, era cea a cartilor care erau arse, aruncate pe foc. Ohhh si cat de bine ardea hartia aceea si cerneala aia…Ohhh ce bine era sa arunci pe foc cartiile alea – cu tot ce ascundeau in ele: idei, sperante, visuri, nazuinte. utopii… Atata timp cat disparitia bibliotecii si a cartii pe hartie nu inseamna cenzura, nu inseamna exterminare, sau nu duce la o secretizare a culturii, adica la inchiderea ei intr-un turn l acare nu au acces decat initiatii, atunci …vream sa zic “e bine…”

Cum traim intr-o epoca in care se scrie mai mult decat se tipareste si cum traim intr-o epoca in care se scrie mult mai mult decat se citeste – eu imi doresc o epoca in care se traieste mai intens decat se prevede, chiar daca asta ar insemna sa te retragi uneori intr-un colt de lume  mangaiat doar de lumina calda si aurie a soarelui si sa te scufunzi, ajutat de o carte,  adanc in imaginatia ta! Este tot ceea ce-ti ramane!

 

Culorile iernii

Nu numai ca iarna în sine este o culoare în calendar – culoarea albă, ca sa spunem asa, culoare care completeaza culorile celorlalte anotimpuri, dar ea este chiar mai mult decat atat în ceea ce priveste bogatia ei de culoare..  Este drept ca i se potrivesc norii cenusi ce acopera cerul si care strivesc cu  greutatea lor totul ce se află aici jos: orase, munti, oceane. Iata-i cum se scurg lenesi peste coroanele desfrunzite ale copaci si invaluie orizontul intr-o pacla albicioasă…

Lucrurile se dematerializeaza, se decoloreaza si  obiectele sunt reduse la fragile siluete trasate cu o bucata de carbune. Poate ca de aceea ramanem cu privirea ingropata in pamant: suntem convinsi ca lucrurile din jur au ramas fara culoare si fara frumusete.

Chiar daca ni se pare ca iarna a sters toate culorile, e suficient sa ne ridicam privirea dincolo de cenusiul iernii. Nu conteaza ca vreme indelungata am cautat suflul viu al culorii si nu am intalnit decat plumbul iernii! Vom vedea ca iarna nu a facut decat  sa goneasca culoarea, de aici, de jos, si a exilat-o undeva sus, pe cer, caci iata, printre norii densi de zapada, straluceste brusc un albastru pur.

Ce poate fi mai frumos decat apusul soarelui de iarna, atunci cand pe cat de palid este pamantul, pe atat de intens colorat este cerul?!

Exista momente cand o parte din explozia de culoare ce are loc acolo sus, in cer, se rasfrange si asupra lumii noastre de aici, de jos, iar atunci lucrurile capata, pentru cateva momente, viata – sunt ca safirul, rubinul sau ametistul…Atat de pretioase…

Drumul spre nou

Ieri seara am trait acel moment in care, si nu o spun cu mandrie, ci mai degraba o spun fiindca mi se pare ca intr-un mod pervers viata ma copleseste, nu mai doream altceva decat sa raman cu mine insumi, atat cat voi mai putea, inainte de a ma fura somnul, de a ma fura mie insumi…Intreaga mea existenta mi se parea redusa la o nevoie primara, elementara  si poate de aceea intensa – aceea de a fi pentru o clipa cu mine insumi, adica nu-mi mai pasa de ceea ce se intampla in jur, nu-mi pasa daca lumea are lumina sau nu, daca exista apa sau nu, cat despre televizor, calculator, telefon, ce sa mai spun…mi se pareau, nu stiu, cat se poate de lipsite de viata, asa cum si sunt! Am ramas atarnat in starea aceasta probabil pentru aproximativ o durata neestimata, pentru ca imediat somnul m-a furat si totul s-a pierdut in intunericul viselor.

astazi, cand ma gandeam la acest moment, atat de pretios, mi am amintit de ceea ce spunea Kundera pe undeva, si anume ca daca omul ar putea trage toate consecintele care decurg din ideea ca este finit, adica muritor, si-ar trai cu totul altfel viata. dar pentru asta el ar trebui sa inteleaga deplin ca va disparea, ca, pur si simplu, asa cum este azi, tot asa,  nu va mai fi niciodata, si, mai mult, va trebui sa traga de aici toate consecintele.Pana la capat…

Milan nu spune cum anume isi va trai omul viata altfel, insa, ca si el,  sunt sigur ca o va trai altfel! Cum? Nu stiu! Probabil ca important este sa faci primul pas – adica sa te gandesti la asta, sa meditezi la asta si, probabil, ca raspunsul va veni de la sine!

Tura de toamna

Frumusetea asta care se sustrage.  o chemare, una incremenita, pietrificata parca, la auzul propriei voci. frumusetea e muta. unda imensa de lumina un val de lava pietrificata . daca ti-ar putea doar raspunde . ramane momentul chemarii si al asteptarii si al incremenirii o lupta zadarnica a unei clipe un simplu semn cu ochiul, o clipire  a eternitatii

DSCF6425

mi a placut foarte mult momentul petrecut in muntii ghitu cand am trecut de plafonul de nori, aflat la joasa altitudine, iar in departare totul era scufundat intr-un   imens ocean alb de ceata, pe cand  valuri imense de nori se napusteau  asupra pamantului ca sa sfasie inca o bucata din el

DSCF6210

apusul- vazut din acel loc secret si ascuns, stiut numai de Olt,  sclipiri  de asfintit protejate de mutenia zdrobitoare a universului, pierdute pentru totdeauna.

DSCF6483

cioturi si fragmente ceata de noiembrie nu stiu

DSCF6032

incremenire

U2

important este sa nu stai pe loc, sa nu te opresti, fiindca poate asa vei reusi sa te intorci si sa gasesti carari noi acolo unde nu credeai ca mai exista decat carari batatorite. cum ar fi si melodia asta!