Tag Archives: bicicleta calatorii salutul

Despre salut si biciclete

Acolo unde intalnim o problema sensibila, o intrebare careia nu i se poate da un raspuns usor, când simţim o neliniste care se răsfrânge si in modul nostru de a ne comporta, cred că e bine să insistăm. Dacă nu, putem să lăsăm totul in seama conjunturilor…

Imi amintesc ca în urmă cu ceva timp, atunci cand ieseam la o tura cu bicicleta, fie ca era pe un drum de padure, fie ca era in oras, de fiecare data cand ma intalneam cu un alt biciclist, şi eu, şi el simteam nevoia să stabilim un contact: exista un schimb de priviri, urmat de cele mai multe ori de un salut. Toate acestea decurgeau intr-un mod firesc, salutul venea de la sine, ca intre doi oameni care s-au intalnit pe un drum, fata in fata. Probabil ca pe atunci, adica in urma cu cativa ani, erau mai putini biciclisti, iar mersul pe bicicleta tinea de o alegera facuta in functie de criterii ce tineau de simplul fapt de a calatorii cu bicicleta, adica in primul rand dorinta de a  ajunge din punctul A in punctul B, calatorie infrumusetata adeseori, sau chiar intotdeauna, de placerile pe care ti le da bicicleta. Călătoria cu bicicleta era împărtăşirea unei experienţe trăite, ce se dezvaluia numai pentru cei care calatoresc cu bicicleta. Prin urmare, a saluta un alt biciclist insemna de fapt a saluta aceasta experienta de viata!

Daca din maşină nu poţi să saluţi pe nimeni, bicicleta îţi oferea şansa de a-i saluta macar pe toţi bicicliştii pe care îi întâlneai.

Cand merg astazi cu bicicleta incerc sa fac asta în continuare, insa mi se pare ca, de la o vreme, ceea ce ar fi putut sa fie simplu sau ar fi trebuit sa fie simplu, este din ce in ce mai dificil.

Multi biciclisti pe care ii intalnesc in calea mea sunt complet absorbiti de drumul lor, astfel incat nu se intorc spre mine pentru a putea stabili un contact vizual. Acestia sunt cei care sunt complet inabordabili, dar pe care incerc sa-i salut de fiecare data, chiar daca nu ma aleg decat cu mutenia lor drept raspuns si chiar daca pe zi ce trece mi se pare ca nu mai am energia de a le mai adresa un salut.

Exista apoi ceea ce eu am numit biciclistii asociativi – adica cei care nu se saluta decat intre ei sau, altfel spus, cei care nu-i saluta decat pe cei care sunt asemenea lor. Acestia sunt cei care gandesc asociativ – adica daca celalalt merge cu bicicleta din aceleasi motive ca si el, atunci este salutat, daca nu, este oarecum in afara celor cunoscuti pentru a fi salutati. Asociatia – functionand ca un mecanism de excluziune, este si un procedeu de simplificare. In acest caz, daca de exemplu ies cu bicicleta si fac un traseu dar sunt imbracat in blugi, biciclistul asociativ nu ma va saluta, fiindca, de exemplu, el poarta echipament de ciclist, iar pentru el, ciclist nu este decat cel care merge cu bicicleta in echipament de ciclist. O alta situatie, daca eu merg pe bicicleta sa-mi cumpar niste salam, daca ma voi intalni cu un biciclist care nu iese cu bicicleta decat pentru a face ture recreationale sau de forta, de antrenament, el nu ma va saluta, fiindca eu nu ma folosesc de bicicleta din aceleasi motive ca si el.

Pe de alta parte, asociativul ii va asocia pe toţi cei care sunt la fel cu el.

Foarte aproape de cei asociativi, sunt elitistii, care gandesc tot prin mecanismul excluderii, insa pentru ei definitia ciclistului este data de capacitatea acestuia de a investi in pasiunea sa. Adica, adevaratul ciclist este cel care are cele mai bune dotari in ceea ce priveste echipamentul său si care nu merge cu bicicleta fiindca este nevoit sa mearga cu bicicleta fiind lipsit de mijloace materiale, ci fiindca aceasta este pasiunea sa, una in care este dispus sa investeasca tot timpul sau liber si cat mai mult din surplusul sau financiar. Pentru elitist, bicicleta se leaga in primul rand de pasiune, de placere si nu de necesitate. Asadar, daca eu ma indrept spre casa in hainele de munca, un elitist nu ma va saluta si nici macar nu ma va baga in seama fiindca eu nu merg cu bicicleta din pasiune, ci din nevoie.

Aceasta situatie imi aminteste de o situatie pe care am intalnit-o in afara Romaniei, intr-o calatorie cu bicicleta. Ramasesem fara bicicleta mea si calatoream cu o bicicleta imprumutata, o bicicleta chinuita, veche, cu urme pronuntate de uzura, dar care functiona bine. Ma intalneam des cu biciclisti in calea mea, chiar as putea sa spun ca erau foarte multi, iar ceea ce imi placea era ca parea sa existe intre ei o anumita solidaritate, ca un sentiment al apartenentei la un grup. Mi se parea de multe ori ca sunt precum cardurile de pasari, dupa cum apareau din diferite directii, se intalneau, vorbeau aprins, iar apoi porneau cu totii laolalta intr-o singura directie sau cum, dimpotriva, veneau multi laolalta, iar la o rascruce de drumuri, grupul se rupea, iar din stolul mare de biciclisti, se formau carduri mai mici care zburau in directii diferite. Nu am avut contact cu ei decat o singura data, atunci cand ma indreptam spre un oras turistic, pe o vreme foarte calduroasa, scartaind din pedale in timp ce urcam un deal zdravan. Pe la jumatatea catararii mele solitare am auzi ca din spate se apropia o bicicleta, asa ca m-am hotarat sa intreb cam cat mai am pana la destinatie. Biciclistul s-a oprit, era nevoit, fiindca ritmul meu de pedalare era mult sub al lui, si mi-a explicat cam cat mai am, insistand insa sa ma abat din drum ca sa iau apa dintr-un oras de pe traseu, spunandu-mi ca nu voi mai gasi apa pana la destinatia mea. M-a uimit faptul ca nu m-a intrebat nimic, desi era evident ca nu eram de aceeasi limba cu el, iar mie mi se parea ca oricine ar fi devenit curios cand s-ar fi uitat mai atent la bicicleta mea. Insa chiar atunci, pe loc, am inteles ce se intampla de fapt – mersul cu o bicicleta proasta, neingrijita, imbracat, ca sa spunem asa, pe apucate, revenea imigrantilor din acea tara, celor care erau acolo pentru a-si cauta un loc de munca sezonier si ca, de fapt, biciclistul care se oprise nu ma intreba nimic, fiindca el credea ca stie totul despre mine si, poate ca, nici bunul simt nu-l lasa sa vorbeasca despre problemele complicate ale lumii in care traim…

Tind să cred că obiceiul salutului va dispărea…Probabil că ne vom saluta numai atunci cînd ne vom întâlni pe trasee izolate, neumblate, când nu poţi să ignori complet prezenţa unui om.