Tag Archives: bicicleta

Traseu de seara

Desi imi place sa-i spun traseu, poate fiindca suna mai sportiv, nu este de fapt decat cursul unei plimbari de seara, in care incerc sa impun un ritm cat mai putenic pedalarii si in care incerc sa ma comport cat mai performant. Insa, cred ca este o sansa deosebita, in viata unui om al zilelor noastre, sa poti parcurge un “traseu de seara”, adica un traseu care sa te scoata din oras si sa te poarte pana la marginea unei paduri sau in mijlocul campiilor de unde sa poti vedea in tihna apusul de soare. Atat de clar, atat de molcom, in serile de iulie.

Advertisements

Trei drumuri – Sadu, Cisnadioara si Stanisoara

Desi mi-ar placea sa ma vad pe mine insumi ca pe un autentic calator, imi dau seama, din ce in ce mai clar, ca nu sunt decat un om grabit, cu timpul impartit intre zilele de munca si zilele libere, in acestea din urma incercand sa fac tot ceea ce mi-as dori sa fac in zilele de munca, dar nu pot. Iar atunci incerc, intocmai cum face un om grabit, sa fac cate putin din toate: adica sa fac un traseu cu bicicleta, daca se poate unul nou, altul decat cele pe care le-am parcurs, daca se poate pe traseu sa fie si un pic de catarare, iar catararea asta sa ma duca in locuri care sa ma scoata din mine insumi, sa ma puna in alta lume, iar eu sa pot sa respir pentru o clipa aerul acestei altfel de realitati exterioare ca si cum mi-ar apartine pentru eternitate. Uneori ma aleg cu cate o catarare, una buna, care ma solicita, iar efortul intens ma face sa fiu multumit si sa uit de mine, chiar daca nu am parte de nimic altceva din ceea ce mi-as mai dori, chiar daca nu fac, de fapt, decat sa pedalez pe inca un drum forestier, care ma poarta prin aceleasi locuri mutilate de omul de azi!

Am reusit sa fac in ultima perioada trei trasee, pe care as vrea sa le mentionez succint aici, fiindca toate mi se par niste trasee care merita facute de catre cei care iubesc calatoria cu bicicleta si fiindca, poate ca, ceea ce voi spune eu, va fi de folos cuiva, care sa vrea sa plece intr-o astfel de calatorie!

Primul traseu care imi vine in minte este cel de la Muntii Stanisoarei. Ne-am dus in Muntii Stanisoarei ca sa facem Vf cel mai inalt de acolo, Vf Bivolul, dar si pentru a pedala pe drmul talienilor. Acesta este un vechi drum care care urca indraznet pana in Pasul talienilor sau Pasul Stanisoarei, de unde se poate continua drumul inspre Valeni Stanisoara. Aici sus, in Pas, este o veche cruce, insa in stare buna, facuta chiar de cei care au construit drumul si care au si dat numele lor drumului. Traseul l-am inceput de la Lacul Izvorul muntelui de unde am mers pe asfalt pana la Borca, iar de aici am intrat pe drumul talienilor.  In varful muntelui nu am intalnit pe nimeni, desi existenta acestui drum pana la pas ar fi putut sa fie o ispita pentru multi turisti. Mi-a placut aceasta iesire chiar si pentru faptul ca atunci cand oamenii se grabeau sa ajunga la slujba de Paste, de Inviere, eu am putut sa raman pentru cateva momente singur si sa ma bucur de drumul meu…O zi frumoasa, cu mult soare, verdeata de mai si liniste.

Acest traseu poate fi completat de un traseu mai in forta, care din Pasul talienilor sa se continue spre Falticeni, iar de acolo sa se intoarca la Borca prin Ostra!

Traseul cu bicicleta a fost asa – L. Izvorul Muntelui – Borca – dreapta spre Drumul Talienilor si Vf Bivolul din Muntii Stanisoarei.

Al doilea traseu pe care vreau sa-l descriu este cel de la Cisnadioara. Era o mai veche dorinta de-a mea sa-l fac, probabil de atunci cand, in urma cu aprope 4 ani, am vazut panoul din Cisnadioara, care continea descrierea acestui traseu. Insa de-abia anul acesta am reusit sa -l fac, dar, nu stiu, probabil ca asteptarea merita sau poate ca lucrurile bune se intampla doar in anumite momente date, sigur este ca acest traseu a avut pentru mine tot ce mi-as putea dori. Catararea lunga inceputa din Cisnadioara care m-a dus pana in Vf Magura peste mai multe vai care mi se pareau de netrecut, iar asta mereu prin padure si mereu in catarare, dar fara sa fiu nevoit sa imping bicicleta, ci mereu pedaland, a facut ca traseul sa aiba tot ceea ce imi trebuie. Mi-au ramas in minte cele cateva clipe pe care le-am petrecut la Vf Magura, dupa ce am terminat catararea! Este un traseu pe care il recomand tuturor celor care iubesc pedalatul prin padure.

Traseul eu l-am inceput de la Cisnadioara, insa el poate fi inceput si de la Cisnadie si este marcat in intregime ca un traseu cicloturistic. Merita facut si cred ca acest traseu poate sa ofere o traire intensa oricarui calator, indiferent de preferintele sau pretentiile sale.

Al treilea traseu l-am facut pe Valea Sadului, tot langa Sibiu. Scopul a fost sa ajungem pe Vf Steflesti, asa ca am plecat de la Sadu cu bicicletele si ne-am dus pana in Saua Steflesti, de unde am atacat varful pe jos. Pe drum ne-am intalnit cu doi baieti care aveau un plan un pic mai ambitios ca noi, si anume ei incercau sa faca un tur pe bicicleta, care pornea de la Cisnadioara, trecea prin Sadu, urca pe Valea Sadului pana in Saua Steflesti, de unde sa coboare spre Oasa, iar apoi sa revina spre Cisnadie. Proiect ambitios, pe care mi l-am trecut si eu in agenda…Insa intreaga zona a Sadului este una cu multe trasee de bicicleta  de-a lungul carora sunt multe de vazut – Zona Cisnadioara, Rasinari, saua Steflesti, Paltinisul si , probabil, multe altele. Este o zona in care mi-am promis ca voi reveni.

Ma bucur ca in fiecare tura ne-am intalnit cu vantul care sufla aspru si salbatic sus in munti si care acoperea orice alta soapta ce ar fi putut ajunge pana la noi…

Ingrijirea bicicletei

Incercand sa ma feresc sa devin un fanatic in ceea ce priveste ingrijirea bicicletei, totusi cred ca o buna parte din ceea ce inseamna aceasta este dat de munca de intretinere a bicicletei, adica de spalare, de desfacerea unor piese si curatarea lor, lubrifierea lor, asta mai ales daca tura parcursa anterior cu bicicleta a fost una mai dificila, iar atunci bicicleta astfel ingrijita s-ar putea sa tina mai mult decat multe alte lucruri din viata unui om. Mecanica unei biciclete nu inseamna, in cele mai multe cazuri, indeplinirea unor operatii cu grad mare de dificultate, ci mai degraba  realizarea acestei munci de intretinere si de ingrijire, care inseamna sa te murdaresti, sa ai rabdare sa desfaci piulite si suruburi, sa cureti locuri unde se ajunge greu si tot asa. Dupa ce am inteles asta pe deplin, mi-am dat seama cat de putine sunt lucrurile din jurul meu de care ma ocup in asa fel de parca ar trebui sa se pastreze o vesnicie.

Vedere

Iata o definitie a unui cuvant care e din ce in ce mai putin utilizat astazi. Nu cred ca este vorba despre o pierdere foarte mare, in cazul in care utilizarea sa va deveni foarte rara, chiar inexistenta, nu-i asa? Mai ales ca mi se pare ca nici nu mai intelegem ce anume inseamna..Este vorba despre cuvantul  vazduh, iar definitia pe care eu am retinut-o este aceasta:

văzduh

a word from Vocabulary Romanian

Word form

:

văzduh
LWT meaning(s):
Analyzability: unanalyzable
Age: 6th-13th century

Am ajuns la acest cuvant fiindca eram in cautarea unui titlu pentru postul acesta, in care doream sa descriu o prima iesire cu bicicleta in anul acesta. As fi dorit sa vorbesc despre claritatea unui peisaj de primavara, despre o primavara in care soarele dezmorteste pamantul, schilodit de ghearele zapezii. Aerul era atat de clar incat ochiul putea sa vada pana departe, starnind oricui pofta de a iesi si de a respira cu nesat aerul proaspat de afara. Cel mai mult imi placea cum se zareau in departare, dincolo de campiile vargate de tot felul de culori, Muntii Bucegiului, strajuiti de-o parte si de alta de Piatra Mare si de Postavaru, care pareau ca se inclina respectuos si se dau la o parte pentru a lasa sa se vada mai clar frumusetea Bucegiului. De fapt, cred ca tura o organizasem cu acest scop – sa vad dintr-un loc cat mai potrivit acesti trei munt inlantuiti ca intr-un dans al uriasilor, o hora gigantica.

Cautand un titlu am ajuns la cuvantul vazduh, iar de aici la definitia cuvantului, asa cum am gasit-o in WOLD (World Loanword Database), definitie in care m-a surprins cu cata siguranta s-a pus in dreptul cuvantului eticheta de unanalyzable…

De neanalizat – desi mie cuvantul mi se parea ceva de la sine inteles, sau asa credeam eu.

Oricum ar fi, aceasta definitie din WOLD mi se pare, chiar daca este saraca, mult mai pertinenta decat definitia din DEX, care mi se pare ca, incercand sa analizeze cuvantul, nu a facut decat sa-l instraineze. Iata cum este data definitia in DEX-ul din 98:

VĂZDÚH, văzduhuri, s. n. Înveliș gazos care înconjură Pământul; aer; straturile (mai) înalte ale atmosferei.

De ce am ales vedere?  Nu stiu…Probabil fiindca mi s-a parut ca seamana, mai ales ca ambele cuvinte incep cu litera “v” sau fiindca sunt legate de cuvantul care numeste actul “vederii”, cred ca din aceste motive!

Iata si poza cu cei trei munti inlantuiti in hora, doi se apleaca si se dau indarat, pentru ca cel din mijloc sa poata sa inainteze si sa se impuna:

DSCF7417

Pe traseu m-am oprit prin Budila, unde am facut si un filmulet despre Castelele din acest sat, castele, care, probabil, arata cam la fel cum arata si cuvantul “vazduh”. Nici din ele nu mai intelegem nimic.

Oltul

“E frig!”

Simteam cum frigul ma impresura de pretutindeni, in ciuda soarelui de noiembrie, care ma orbea cand il aveam in fata. Imi spuneam insa ca asta e, ca altfel nu se mai poate, si continuam sa pedalez ca sa extrag putina caldura din miscarea picioarelor in ritmul lent al pedalarii!

De la izvoare Oltul se indreapta burajos spre lantul de munti ai Carpatilor de curbura, insa la un moment dat, probabil nci cand se vede cel mai clar statura de uriasi a muntilor, se intoarce, de parca ar refuza sa mai mearga inainte, si ar dori sa revina la izvoare. Locul acesta unde Oltul se intoarce este situat in Tara Barsei, aproape de Brasov, si acesta este locul in care doream sa ajung in aceasta zi de noiembrie cu un soare palid, dar arzator! Imi imaginam acest loc ca pe un tinut ascuns,  salbatic, protejat de apele Oltului, departe de umbletul oamenilor, si poate de aceea eram atat de curios sa vad ce se afla acolo, unde se incolaceste Oltul, ca sa sa zic asa!

Am trecut dincolo, in tinuturile Oltului, pe la Podu Olt, de unde am pornit alaturi de cursul apelor, pedaland pe digul mare de pamant. Vedeam – copaci mari,  uriasi incremeniti, desfrunziti de noiembrie,  pareau gigantii soldati de straza ai albiei Oltului. La picioarele lor se impleteau salcii, liane, tot soiul de arbusti cu crengile incurcate, limbi de foc incremenite in vazduh, iar pe aici pe colo, in dezordine, erau prabusite  trupurile greoaie, negre, ale unor fosti giganti!

Iata insa ca, uneori, prin aceasta dezordine vie se intrezareau apele Oltului, lunecand in tacere, mute, ascunse in spatele zidului de vegetatie, ce le protejau parca de privirile curiosilor. Mi se pareau lenese, nepasatoare, parca adormite, intocmai ca o felina ce se stie la adapost de orice intruziune si care, poate tocmai de aceea, isi etaleaza  pentru o clipa intrega frumusete pe care o poarta ascusa.

De doua ori Oltul isi iuteste cursul, iesind din starea de mutenie si de toropeala in care erau prabusite, insa pentru scurt timp, imediat dupa aceea revenind la regeasca curgere!

Imbratisarea muta – rece – a apelor.

Atractia imbratisarii celei mute si reci a apelor vii!

Podul mobil peste Olt

Apele o iau la vale

 

Paznicii Oltului

 

Un urias de piatra – infipt in pamant, pus parca sa pazeazsca locul unde apele Oltului se intorc!

Clepsidra

Probabil ca asa este, adica cu cat ajungi sa cunosti ceva mai bine, cu atat iti este mai greu sa vorbesti despre acel lucru si, poate ca, intr-o viata, incercam sa spunem mereu acelasi lucru, fara sa reusim sa spunem vreodata totul, ci reusim doar sa schimbam cuvintele pe care le folosim, iar asta ne da iluzia ca spunem mai mult…Fiecare dintre noi incearca sa rosteasca acel ceva pe care, nu stiu, il vede atunci cand inchide ochii, il aude atunci cand linistea il inconjoara, insa mereu ramane un rest, care ne scapa si ne aluneca precum nisipul printre degete.

La fel de greu imi este mie sa vorbesc despre niste locuri care imi sunt familiare, foarte aproape – adica locurile unde m-am nascut si am copilarit – locuri despre care nu as putea sa vorbesc in doua cuvinte, dar nici intr – o suta, fiindca mi se pare ca inca fac parte din ele, ca inca traiesc in ele.

Insa asa cum voi putea, voi incerca sa descriu un traseu pentru bicicleta din Sacele, adica din orasul unde locuiesc, un traseu pe care il fac din ce in ce mai des in ultima perioada, iar asta din cauza faptului ca imi este aproape, dar nu numai! Sa spun mai intai ca este vorba despre un traseu desfasurat pe un drum forestier, destul de recent construit, a carui utilitate sincer nu prea o inteleg, insa nici nu mai conteaza asta, deoarece pentru mine important este  ca acest drum sa fie o iesire,  prea putin conteaza unde duce in final. In cateva  cuvinte as putea descrie traseul ca pe o lenta ascensiune,  nu foarte lunga, in care te indepartezi treptat de case si oameni, pentru a ajunge sus in domoala sa, pe curmatura ce mie imi pare a fi granita dintre doua lumi, ca o punte arcuita ce te poate ajuta sa treci dincolo, intr-o lume noua si straina, sau te poate tine aici, in preajma si vecinatatea locurilor pe care le cunosti. Ceea ce imi place este ca drumul e vizibil chiar de la baza traseului, il vezi cum se iveste pe ici si colo, printre palcurile de copaci, terminandu-se brusc in curmatura, dupa care nu se mai vede nimic de parca acolo se termina totul. Urcand pe acest drum raman in urma vaile care coboara ametitor inspre oras, alcatuind niste forme geometrice aproape perfecte, incat iti vine sa crezi ca sunt desenate pe hartie. Mie mi se pare ca ele formeaza gigantice clepsidre, din care s-a scurs deja nisipul, concretizat in case, orase si muntii din departare, conturul vailor fiind partea goala a clepsidrei. Cu cat inaintezi mai mult pe acest drum, cu atat te inalti mai mult deasupra orasului si cu atat mai mult vaile ti se par mai largi, iar timpul scurs in urma ta iti pare si el mai mult. De fapt, drumul acesta poate ca spune adevarul clepsidrei, iar aceasta din urma rosteste adevarul timpului, caci cu cat inaintam mai mult pe traseu, cu atat mai mult una dintre jumatatile clepsideri se goleste treptat, in fata noastra ramanand din ce in ce mai putin, iar in cele din urma nimic, din nisipul si timpul ce au umplut clepsidra. Si stiu prea bine ca este fascinant doar o singura data sa vezi cum nisipul se scurge in clepsidra. A doua oara…

Cu cat inaintezi pe drum cu atat ajungi din ce in ce mai sus, iar privelistea devine din ce in ce mai vasta, astfel incat iti este din ce in ce mai greu sa nu intorci capul, si ti se pare o pedeapsa ca esti obligat sa privesti doar inainte. Te consoleaza gandul ca atunci cand vei ajunde sus, in curmatura, vei putea sa cuprinzi intr-o privire vasta tot ce a ramas in urma ta, acea jumatate plina a clepsidrei, insa deja de acum regreti toate momentele frumoase, cernute de mutenia implacabila a clepsidrei, in care cerul, ramas in urma, ti-a clipit si pe care tu nu le-ai putut vedea. Acest-i insa pesemne blestemul calatorului – sa priveasca mereu inainte…

Cred ca de sus , la capatul urcusului, unde probabil ca se si incheie de fapt drumul acesta, avem cea mai frumoasa vedere asupra Brasovului si a imprejurimilor sale. Mai mult, de aici probabil ca poti sa admiri cel mai frumos apus de prin aceste locuri. De aici poti sa cuprinzi cu privirea tot ce ai lasat nevazut in urma ta atunci cand urcai pe drum si, daca vrei, poti sa te opresti sa astepti in liniste apusul soarelui si lasarea intunericului. Poti sa faci asta chiar daca nu ai ajuns nicaieri, poti sa faci asta doar fiindca este frumos, poti sa faci asta doar daca fiindca ai platit deja pretul  – ai lasat timpul sa treca!

E greu sa compari traseele – insa acesta descris aici eu cred ca se poate aseza alaturi de alte trasee de top din Brasov. Este drept ca, parcurs doar pana la limita curmaturii, nu este un traseu foarte lung, insa catararea este concentrata in cei cativa kilometri. Mai mult decat atat, daca tinem cont de privelistea pe care ti-o poate oferi, indiferent de anotimp sau de perioada zilei, sau daca mai adaugam la asta faptul ca drumul se duce apoi spre cel de legatura intre Sacele – Azuga sau Predeal, pe valea Garciniului, traseul emite pretentii serioase sa fie luat in seama. De fapt, el se adauga la celelalte trasee care pot fi pornite din Sacele –      Spre Intorsura Buzaului, prin Valea Dobarlaului

Spre Intorsura Buzaului, prin Zizin si Dalghiu

Spre Valenii de munte, prin Babarunca

Spre Valea Doftanei

Spre Predeal – Azuga, prin Valea Garciniului

Muntii Baraoltului

Initial imi propusesem un traseu are sa plece din Aita Mare si sa treaca Muntii Baraoltului pana la Valea Crisului, de unde sa ma indrept spre Zalan, vizitand cu acest prilej si localitatile dintre aceste doua comune. De la Zalan urma sa caut drumul spre Valea Zalanului si apoi sa cobor muntele pe la Batanii Mari, iar de aici, pe asfalt, inapoi spre Aita mare. Acesta ar putea sa fie un traseu plin de culoare – adica ar avea si catarari, ce ar duce prin locuri pitoresti inspre inaltimi songuratice, dar ar avea si coborari frumoase care sa duca inspre sate izolate, care pot sa spuna o poveste “altfel“, o poveste trecuta cu vederea datorita izolarii in care ele se afla!

Dar, bineinteles ca, a venit vremea sa spun si eu ca planul de acasa nu se potriveste deloc cu cel de pe traseu. Insa, in completare as adauga,  e foarte bine ca se intampla astfel!

Chiar daca am incercat pana acum de doua ori sa fac acest traseu si nu am reusit niciodata, nu inseamna ca am vreun regret, dimpotriva, numai in felul acesta am reusit sa descopar locuri noi si, sper eu, sa ma documentez mai bine! Asa ca, pot sa spun acum mai bine si cu mai multa convingere ca muntii Baraoltului si imprejurimile sale sunt un loc unde merita sa te duci sa dai cateva pedale!

Prima data cand am incercat sa fac traseul totul a decurs OK pana la Pasul Vanatorului, unde am ajuns urmand drumul dintre Aita Mare si Valea Crisului. Numai pentru sine acest traseu merita facut, drumul fiind de o frumusete extraordinara. Aici am avut surpriza, marturisesc ca eu nu stiam de existenta acestui traseu, sa descopar ca aici se afla traseul ZEROO, adica probabil, dupa cum spun creatorii sai, primul traseu de bicicleta montan, marcat ca atare, si care va fi continuat ulterior de ceea ce va deveni reteaua de trasee care vor forma SEPSI, drumul verde al judetului Covasna.

Traseul Zeroo e un traseu ce porneste de la Sugas Bai si ajunge pana in Pasul Vanatorului din muntii Baraolt, insa chiar daca am fost tentat sa il urmez mai departe in drumul meu, am hotarat sa ma tin de planul initial care era sa cobor inspre Valea Crisului.

Coborare frumoasa, comuna placuta, de ici m-am indreeptat spre Calnic, unde e de vizitat bisericuta, apoi spre Zalan. Pe unele harti aveam un drum care pornea de aici si m-ar fi putut duce inspre inspre Valea Zalanului. Era important sa gasesc acest drum deoarece de el depindea posibilitatea ca eu sa ma intorc in Aita Mare fara ca sa revin pe traseul pe care am coborat, insa exact lucrul de care ma temeam cel mai tare s-a intamplat sau, mai exact, lucrurile de care ma temeam. Mai intai, desi eram in plin sezon secetos, iar in Brasov era totul uscat, aici isi facuse aparitia un nor furios de ploaie. Statea exact in fata mea, pe drumul meu, se asezase pe carare, si tuna negru de furie, iar privelistea cu mine, aflat pe un drum de padure pustiu, ud fleasca si cu norul deasupra, nu imi era deloc ademenitoare.

Al doilea obstacol a fost ca nu am reusit sa gasesc drumul. O retea atat de aiurita de drumuri ca in Zalan nu am intalnit, asa ca dupa ce m-am invartit pe ulite de colo-n colo mi-am dat seama ca nu am cum sa mai gasesc acel drum si in nici un caz nu am cum sa-l gasesc repede. Era cu atat mai greu sa ma descurc, cu cat oamenii de prin partea locului vorbesc foarte greu romaneste…

Asa ca – am facut cale intoarsa…Cum nu vream sa ma intorc la Aita prin Valea crisului, adica pe unde venisem, am hotarat sa ajung acolo parcurgand traseul Zeroo. Intr-un fel, am luat-o de la zero, ca sa spun asa, planul meu initial fiind abandonat.

Asa ca am facut cale intoarsa de la Zalan si am pornit spre Sugas Bai, iar in felul acesta am reusit sa parcurg un traseu cu totul nou pentru mine. Intreg traseul este foarte bine marcat, sunt chiar si indicatoare, insa recunosc ca prima parte a traseului mi s-a parut foarte grea, adica au fost multe portiuni pe care nu le-am putut parcurge pe bicicleta, in care a trebuit sa imping la ea, ceea ce nu prea imi place, dar am injurat zdravan traseul si m-am rugat ca sa urmeze si o portiune mai buna, adica una pe unde sa pot merge pe bicicleta si eventual sa pot vedea si altceva in jurul meu decat copaci.

Iar lucrurile s-au schimbat, fiindca in momentul in care am iesit in zona alpina a muntelui, dupa ce am iesit din padure si s-a terminat catararea pe poteca a urmat o lunga calatorie pe creasta Baraoltului. Pe aici nu mai ai de ce sa te opresti din pedalat si sa mergi pe langa bicicleta impingand la ea, decat doar daca vrei sa te opresti ca sa admiri peisajul! Si merita sa o faci, fiindca poate ca acolo vei putea sa simti cum cerul iti picura incet infinitul in suflet, mai ales daca vei putea sa te opresti din goana ta si sa privesti in liniste asfintitul. Probabil ca Muntii Baraoltului se arata in splendoarea lor atunci cand cand se scufunda in mutenia asfintitului ca intr-o mare de foc…

Aflat acolo imi dadeam seama totusi cat de greu imi este sa mai pot sa ascult linistea acestui spectacol!

Laundandu-i in sinea mea pe cei care au facut acest traseu, sperand ca acest traseu, poate nu degeaba numit ZEROO, m-a adus intr-un puct zero de unde sa pot vedea si trai altfel traseele pe bicicleta, invaluindu-le intr-o noua prospetime, am pornit coborarea din Pasul Vanatorului inspre Aita mare, hotarat sa ma intorc altadata in Baraolt pentru a face traseul propus initial!

****

A doua oara cand am incercat sa fac traseul pe care mi-l propusesem initial m-am gandit ca poate cel mai bine ar fi sa parcurg traseul in sens invers – adica sa plec tot de la Aita mare, dar sa nu merg inspre Valea Crisului, si inspre Baraolt. In acest caz speram sa pot gasi mai usor drumul de la Valea Zalanului spre Zalan, iar traseul ar fi fost ceva de genul

Aita Mare – Miclosoara – Capeni – Baraolt – Biborteni – Batanii mari – Aita Seaca – Valea Zalanului – Zalan – Valea Crisului – Aita Medie – Aita Mare

Nici de data asta nu am reusit sa urmez intreg traseul fiindca pe undeva dupa ce am iesit din Aita Seaca am intalnit un drum despre care am banuit ca m-ar putea cobora in Aita Medie direct si intr-adevar asa a si fost. La vreo cativa km de la iesirea din Aita Seaca urmeaza o coborare, iar apoi e o bifurcatie mai mare de drumuri, iar inspre dreapta  se face un drum de piatra ce urmeaza firul paraului. Nu am regretat ca mi-am tradat din nou planul initial fiindca drumul acesta chiar mi-a oferit o aventura pe cinste! Mai mult decat atat, in felul acesta, cu planul initial ramas inca la nivelul de plan nerealizat, pot sa spun ca, inca, aventura din Muntii Baraoltului nu s-a terminat!

Desi intreg traseul este plin de locuri frumoase ce mi-a placut foarte mult a fost pozitionrea satului Aita Seaca, dar si catararea pana aici de la Batanii Mari. Despre Aita Seaca se vorbeste foarte mult in legatura cu conflinctele interetnice, care, se spune, au avut loc aici la sfarsitul Celui de-al Doilea Razboi Mondial. Se vorbeste foarte mult in sensul ca daca dai o cautare pe net nu vei gasi decat asta, insa in afara de un monument ridicat in cinstea soldatilor romani morti in razboi, la fata locului, nu vom gasi nimic altceva, ceea ce cred eu, nu este foarte bine. Exista riscul ca, ascunzand, din diferite motive, faptele petrecute in trecut, ele sa fie repetate. Nu inseamna ca daca vom vorbi despre ce s-a petrecut candva in istorie, vom mari probabilitatea ca aceste fapte sa fie repetate, ci dimpotriva, le putem transforma in invataturi care sa serveasca noilor generatii. Atata timp cat fie romanii, fie maghiarii, vor trai cu ideea ca ceilalti le-au dat in cap cu toporul fara mila, iar ceilalti vor fi transformati in cei rai, niciodata nu se va rezolva nimic, insa daca si unii si ceilalti vor afla despre ceea ce pot sa faca oamenii, indiferent ca sunt roamani sau maghiari, atunci cand renunta la a mai fi oameni, probabil ca se va face un pas inainte .

Aita Seaca –

La marginea orasului Baraolt, inspre Biborteni, se afla un cimitir, banuiesc, complet napadit de buruieni. Nu prea inteleg ce se intampla acolo!!!

Pe acest traseu merita o oprire mai indelungata Aita mare. Despre acesta se pot afla mai multe aici –

AITA MARE

Prin Muntii Baraoltului

Mereu cu gandul la faptul ca exista atatea locuri frumoase in preajma fiecaruia dintre noi, unde insa nu am reusit sa ajungem, asta in cazul in care stim despre ele, incerc sa gasesc traseele care sa ma duca inspre aceste locuri, fie aplecand urechea la ceea ce spun oamenii care au fost prin preajma lor, fie cautand prin harti, pe net, sau mai stiu eu pe unde. Dar uneori este vorba si despre intamplare, cea care ne aduce in viata mai mult decat orice planificare, adica mi se intampla sa trec prin vreun sat mai izolat, sa descopar un indicator, iar apoi este mai simplu – caut pe net sa descopar drumurile de pe acolo, fac un traseu, un itinerariu al locurilor prin care pot sa trec, iar apoi ma incred in elementul “surpriza”.  Totul se petrece apoi ca in povestea bulgarelui de zapada – traseul devine din ce in ce mai bogat cu fiecare informatie noua descoperita, iar pana la urma incepe sa aiba propria lui poveste…

Asa mi s-a intamplat si cu drumul de la Aita Mare – o comuna de pe drumul de la Brasov spre Baraolt, dar nu prin Sfantu Gheorghe, ci prin Bod si Miclosoara, pe langa Olt. Sunt multe localitati interesante pe acest drum, ca de pilda Miclosoara, care si-a dobandit deja un renume datorita conacului, astefel ca traseul pana la Baraolt merita facut chiar si pe asfalt. Insa din Aita Mare se face o bifurcatie spre Aita Medie, iar de aici avem un drum de piatra, drum de padure, ce ne poarta peste platoul Muntelui Baraolt, pana in partea opusa de Aita, in comuna Valea Crisului. Drumul este molcom, muntii nu sunt stancosi si nici abrupti, catararea este lina si te lasa sa admiri in liniste peisajul atat de primitor.

Iar pentru ca toate sa se potriveasca, muntii Baraoltului ne ofera si un drum de intoarcere care sa nu se intersecteze cu cel pe care am venit. Astfel ca daca mergem spre Calnic si Zalan gasim un drum care ne duce spre Valea Zalanului iar apoi spre Baraolt, prin Aita seaca si Biborteni. Avem astfel un traseu circular prin Muntii Baraoltului – cu plecare din Aita Mare spre Valea Crisului, iar de aici spre Baraolt , prin Aita Medie.

Locuri de pe traseu

Calnic – e de vizitat

– Valea Zalanului – este o localitate mai mica, singurele informatii pe care le-am aflat sunt legate de Printul Charles si de o proprietate achizitionata de acesta aici;

– Aita Seaca – aici nu am descoperit decat povestea conflictelor etnice dintre romani si maghiari: adevarul nu se stie, insa se stie ca multi oameni si-au pierdut viata, intr-un mod crud,  numai fiindca erau de o anumita etnie, asadar este un loc ce merita vizitat, chiar si numai pentru a comunica cu oamenii de acolo, nu stiu, pentru a sparge gheata asta ce se asaza intre noi si ne desparte, care parca nu ne mai lasa sa fim oameni!

O harta a traseului este aici – Traseu Aita Seaca

Un moment – pe bicicleta

Traiesc intr-o lume in care trebuie sa ma misc, vreau sa spun in care nu vreau sa stau intr-un singur loc. Asta poate fiindca totul se misca in jurul meu cu repeziciune, iar daca ma misc si eu lumea mi se pare mai suportabila. Poate…Desi poate ca dorinta mea de miscare este doar masca unui dor de un loc in care sa pot trai un moment de nemiscare, un moment in care sa spun – gata am ajuns acasa!

Mai mult decat atat, este atat de simplu sa te misti in ziua de azi…Atat de simplu incat viata unui om poate deveni o goana dupa noi si noi locuri pe care sa le vada si el, pe care sa le descopere, pentru ca in felul acesta sa-si potoleasca oarecum setea de locuri noi. Pentru unii, goana aceasta devine similara cu o competitie, in care ei concureaza cu ei insisi, in care miza este sa vada din ce in ce mai multe locuri, din ce in ce mai interesante, din ce in ce mai neexplorate, lumea insasi devenind un fel de puzzle, care se construieste incetul cu incetul in albumul de fotografii stocat pe calculator. Calatoria, in acest caz, este asemanatoare cu un salt, dintr-un punct al spatiului in alt punct al spatiului, calatorul fiind un soi de colectionar al tuturor acstor pucte si atat, nimic mai mult.

In acest caz, semnificatia fiecarui loc vizitat este redata de expresia si prin faptul ca: “eu, calatorul, am fost aici!”

In felul acesta si in lumea aceasta, poti sa devii azi un fel de calator profesionist – azi esti aici, maine avionul te duce in locul x, iar de acolo mai departe in locul y, te urci pe cel emai inalte varfuri de pe acest pamant sau te bucuri de cele mai frumoase plaje…Stiu eu…

Cand am intrat in traseul spre Vf Leaota am avut de la bun inceput o surpriza, una intr-un fel placuta, deoarece ceea ce vedeam eu era laudabil pentru turismul romanesc si pentru oamenii din partea locului, undeva prin Arges, deoarece chiar de la iesirea din localitatea de baza aveam un indicator spre varf, care imi arata ca aveam de parcurs cu bicicleta 21 de km pentru ca sa ajung in varf. Imi imaginam momentul in care voi iesi de pe asfalt, iar apoi in care voi lasa in urma ultimele case, pentru ca apoi sa ramana doar drumul prafos ce sfasaie si sugruma incet panta, serpuind pana in varf. Asteptam sa ajug acolo, sa ma bucur de aerul tare si de acele mici placeri ale calatoriei – sa mananc cate ceva, sa beau apa pe saturate, sa ma uit aiurea in jurul meu – impacat si satisfacut ca am reusit sa urc 21 de km pana la doua mii se ceva de metri.

Leaota este un munte frumos – fara nici o indoiala, iar eu am ajuns in varf, insa numai acolo am inteles rostul indicatorului vazut la plecare, care indica directia spre Varf intocmai cum indici directia spre un oras, sau spre toaletele publice! Eram o armata de oameni ce urcam spre varf, ce luam cu asalt muntele, fiecare dintre noi inarmat cu o anumita arma – unii cu scutere, altii cu motorete, unii cu biciclete, altii cu carute, iar unii cu nemuritoarele dacii sau cu invincibilele SUV uri. Zgomot, praf, discutii, controverse, mici necazuri ce apar pe drum-toate roiau ca mustele in jurul muntelui. De fapt, indicatorul nu arata directia spre Vf Leaota, ci arata directia spre aceasta multime ce marsaluia spre munte, ce ajungea sus si se instala acolo ca intr-o camera de hotel!

Am ajuns in cele din urma in zona alpina, de unde puteam vedea varful si de unde mai aveam de urcat ultima portiune. Privelistea era frumoasa, insa am renuntat sa mai continui. Mi-am gasit un loc neocupat de cei care urcau pe munte de parca mergeau la iarba verde si atat. Varful mi se parea atat de aproape incat daca as fi atins mana l-as fi putut atinge, insa mi se parea ca e mai bine sa-l las in pace, sa renunt sa-l mai cuceresc. Oricum era cucerit – de muzica ce bubuia in difuzoare, de exploziile tevilor de esapament ale motoarelor, de cardurile de biciclisti ce isi luau zborul de pe el.

Pentru azi se anunta o vreme urata – adica ploaie, insa am hotarat sa plec totusi si sa ma las in voia destinului. Intr-un fel asta e si secretul ca sa ti-l intalnesti – trebuie sa te lasi si in voia lui. M-am uitat pe harta si am vazut ca undeva la poalele Muntelui Fagaras exista localitatea Dejani. Pe langa o usoara nostalgie legata de nume, faptul ca nu am fost niciodata pe acolo m-au facur sa ma hotarasc sa plec inspre aceasta localitate. Am inceput calatoria de langa orasul Fagaras, gasind drumul oarecum pe dibuite, asta pana cand am vazut indicatorul spre Manastirea Dejani, insa fara nici o indicatie rutiera, ci doar asa, o directie de urmat. Am inceput asadar domoala urcare spre Dejani, avand in fata muntii invaluiti in ceata si trecand prin cateva localitati insirate ca niste perle pe drumul noastru. Cu cat inaintam mai mult, norii de ploaie se spargeau trepat de munte, fasii de cer albastru se iveau pe ici si colo, iar drumul se dovedea a fi o placere ce merita a se consuma  incet – serpuia domol, cu mici urcusuri pe ici-colo, marginit de pomi  incarcati de fructe, nuci si mere necoapte inca, dar si gustoase cirese  si visine, de parca vrea sa-mi dea iluzia ca ma indrept spre o gradina a Paradisului. Trecand de Dejani mi se parea ca deja pot sa musc din munte si doar de aici a inceput o usoara urcare spre Minastire, ca o proba pentru cei nepregatiti, ca ei  sa renunte din timp. Drumul lasa in urma casele si se pierdea prin padure, purtandu-me cat mai departe de asezarile omenesti, pentru ca la final sa devina atat de abrupt incat a trebuit sa cobor de pe bicicleta pentru ca sa pot sa inaintez. Caldura, umezeala din aer, efortul de a parcurge ultima portiune  – eram ud de parca iesisem din apa vreunui rau cand am ajuns in fata minastirii. Insa in fata bisericii era o bancuta, construita probabil in acel loc pentru a putea contempla de acolo biserica, padurea si florile din jur. M-am asezat acolo, sa-mi revin si sa beau cat mai multa apa. Era liniste, era un loc construit pentru a fi liniste!

Iata cateva poze –

Comana – din nou

Ceea ce doream sa spun aici despre traseul de la Comana este ca merita facut, e un traseu care e prea frumos pentru a fi ignorat.

Eu l-am facut pornind de la Sercaia si cred ca  acela este un punct foarte bun de plecare in traseu, deoarece in felul acesta avem ocazia sa pedalam pe malul Oltului si in al doilea rand putem sa vedem cateva localitati care ne vor surprinde cu secretele lor.

Mergand pe malul Oltului, de la Sercaia pana la Comana de Sus, avem ocazia sa pedalam pe un drum de padure departe de masini, un drum care ne da impresia ca la fiecare pas descoperim locuri noi, necunoscute pana atunci, salbatice. Drumul trece prin pajisti largi de unde putem sa vedem pana departe, spre munti, dar se si apropie brusc de cursul Oltului, lasand deoparte uscaciunea pajistilor si purtandu-ne intr-o luma ce se aseamana cu o jungla – vegetatie stufoasa, arbori cu coroane intortocheate, balti si mult stufaris. De la Comana de Jos pana la Comana de Sus drumul este de asfalt, adica unul care nu ne mai poate oferi sentimentul ca descoperim vreun taram nou – aici ramane doar satisfactia de a pedala, .

Iar dintre localitati, mie cel mai mult mi-a placut Halmeagul, cu micuta lui Biserica luterana, un loc unde simti trecutul  intocmai ca pe un cufar uitat in vreun pod! Trebuie sa intri, trebuie sa spargi lacatul cufarului, fiindca acolo vei gasi multe lucruri, nu trebuie decat sa te documentezi putin.

Despre drumul de padure de la Comana de Sus – cred ca nici nu pot sa spun nimic si nici nu vreau sa spun, iar asta fiindca imi doresc ca fiecare sa  mearga acolo si sa se bucure de ce va gasi. Nu are rost sa ma straduiesc sa descriu acest traseu, fiindca in mod sigur o voi face prea simplist, reducandu-i mult din bogatie!

Ramane doar invitatia, pentru cei care iubesc sa calatoreasca, sa faca acest traseu – este unul care merita. Probabil ca acesta este unul dintre putinele trasee in care placerea de a pedala se impleteste cel mai bine cu placerea de a calatorii, adica cu aceea de a descoperii locuri cu poveste,  locuri care au multe de spus despre ele insele si despre care se poate apoi povesti pe indelete la un pahar de vin!