Despre gloante

Un subiect razboinic, de care nu prea am chef si nu prea am chef fiindca traiesc intr-o societate ce promoveaza pacea, in primul rand. asta ni se da de inteles. O pace mlastinoasa: care inghite tot, mesteca cu pofta si dup-aia da afara, dar asta-i altceva…

Ma gandeam ca, atunci cand este vorba de gloante, telul este rapiditatea, adica sa restrangi cat mai mult intervalul de timp. Si eficienta, adica lovitura sa fie mortala. Un glonte bun este unul care este rapid si mortal, astfel incat victima sa fie complet anihilata – transformata in nimic. Victima unui glonte nu se poate declara invinsa – ea este deja anihilata. Ea nu poate spune stop, vai, nu ma mai lovi sau taia!, nu o mai poate face fiindca a fost deja anihilata. Nu vreau sa folosesc cuvantul de moarte in loc de anihilare, deoarece moartea are ceva ce tine de natural, de ciclul vietii, pe cand glontele sau bomba atomica sunt mai aproape de actul anihilarii. De asta este probabil groaznic sa fii tintit de un glonte- timpul tau, ti se sustrage subit. Comprimarea lui este disparitia lui. Si a ta…Fara raspuns!

Mult timp am considerat ca a merge la vot este o greseala, mai mult decat atat, aproape un act ce imi poate stirbi demnitatea. Nu aveam cu cine sa votez, cei care candidau erau fie prea patati, fie prea incompetenti, fie prea demagogi. Chiar daca aveam simpatizanti – din randul liberalilor, mereu, asta e – nu i am votat fiindca stiam ceva istorie, stiam cum stau lucrurile in culise. Daca nu votam insa, prestam o oarecare munca de convingere, pe teren, adica ma straduiam sa-i conving pe ceilalti sa nu voteze cu unii, care mi se pareau mie cei mai rai, sa voteze cu altii, care mi se pareau mie mai buni. Reuseam mereu, caci da, asta este una dintre calitatile mele, stiu sa manipulez oameni…Dar de votat nu votam niciodata…

Votul meu era rezervat…

Prostii. Adica vreau sa spun ca toate astea sunt niste prostii!

Ma simteam insa prin atitudinea mea mai aprope de occidentali, deoarece stiam ca la ei prezenta la vot este mica. A nu merge la vot parea sa fie o marca a superioritatii occidentale. La un moment dat am inceput sa ma intreb insa de ce este atat de scazuta prezenta la vot acolo, in tarile care au o mai mare traditie democratica sau o mai mare libertate politica…Media ma facea sa cred ca si acolo ar fi vorba de un oarecare dezgust, de o oarecare nepasare, intocmai cum s ar petrece si la noi sau asa cum ar incepe sa se petreaca si la noi. Mi-am dat seama insa ca tocmai aici sta samburele manipularii. Nu este vorba despre dezgust in aceste tari, ba dimpotriva… Cei de la noi insa incercau sa ofere un temei interesului din ce in ce mai scazut pe care il au romanii pentru politica, comparandu-i cu francezii si straini. Insa cei de “dincolo”, cred eu, nu merg la vot fiindca au si alte mijloace de a lupta impotriva abuzurilor puterii, asta este explicatia. Nu se poate compara situatia unei tari ca Romania, care are numai 20 de ani de democratie in spate, cu alte tari, care si-au pus la punct multe instrumente prin care cetatenii sa-si exprime opinia, sa lupte impotriva abuzurilor, sa faca anumite revendicari, sa indrepte anumite nedreptati. Tari, despre care as indrazni sa spun  ca au avut mai mult timp…

Prin urmare, Votul, ca instrument de exercitare a puterii nu mai este necesar acolo, dar el nu este inlocuit in nici un caz de sila sau nepasare, sau dezgust, care nu pot fi bune decat tot pentru cei care controleaza puterea…

Aici insa, in Romania, nu prea avem cai alternative de a ne exercita puterea pe care o avem, pe care fiecare dintre noi o avem, iar asta, prin simplul fapt ca respectam legile unei societati. Aici, nu ne ramane decat votul. Din pacate! Fiindca este din ce in ce mai clar ca politica si viata politica trebuie colorate altfel pentru ca ele sa capete viata, este nevoie si de altceva pentru ca politicul sa capete un sens pentru fiecare dintre noi, pentru ca noi sa ne putem trai libertatea. Pentru a o putea practica, ca sa spun altfel.

Dar nu asta este ceea ce m-a facut sa merg la vot. Nu, ci ceva care este legat de titlul pe care il am azi de discutat. Gloantele sunt cele care m au facut sa ma duc acolo, sa iau bucata aia de hartie si sa pun stampila pe un nume  si impotriva reducerilor de orice fel. Acele gloante care te fac sa taci pentru totdeauna, care iti fura timpul si care te nimicesc. Acele gloante care au furat cateva vieti acum 20 de ani, vieti ale unor oameni care puteau fi acum in viata, dar care sunt anihilati, care au fost anihilati. Am inteles ca absenta unui vot, indiferent sub ce pretext s-ar ascude ea, fie filosoficul dezgust, mareata sila sau prabusirea idealurilor, este de fapt un astfel de glont, pe care fiecare dintre noi il tragem din nou in acele cadavre. Lipsa unui vot este un astfel de glonte, eficient si precis, dar care nu omoara, iar asta nu fiindca ar fi unul orb, ci fiindca el a fost tras cu mult timp in urma.

Timpul – nu are sens decat daca se daruieste. In asta consta esenta lui, in pura daruire. In asta consta maretia lui – in faptul ca se ofera. Aici rezida si tragedia singuratatii – omul singur nu are cui sa ofere timp. Ramane cu un timp steril si vid, un timp care se reduce la zero – e lipsit de orice continut. Suveranitatea timpului eate aceea ca se poate retrage fara sa puna intrebari.

De cealalta parte

                                        Mi a tras o palma zdravana – zbang.

Adica, eu cred ca in felul asta se transmit cel mai bine mesajele, fiindca numai atunci am inteles…Nu stiu daca asta trebuia sa ramana in mine, daca era ceva mai mult dar imi scapa mie atunci, pe moment, dar nu mai conteaza, pentru o clipa devenisem un iluminat! Ce bine!

Viata inseamna de cele mai multe ori eroare – cel putin acesta e cuvantul pe care-l folosesc ei. Ar fi trebuit poate sa boldez, dar nu conteaza, fiindca daca e sa se inteleaga, se va intelege si asa…Dar, ca sa ne intelegem cat de cat, as spune si asa - eroarea este vie, traieste!

                                                                   Adica?….

Viata inseamna greseala – in nici un caz adevar. Sau corectitudine.  Viata nu este legata prin nimic de comfort, caldurica, de placut sau linistitor – daca se intampla sa fie si asa, ea este asa si gata. A trai viata nu inseamna a o trai comfortabil. Bla. ! . !. !. Ar fi trebuit sa boldez din nou sau sa pun unele ghilimele.

 Viata inseamna boala, rani supurande, durere si putrefactie. Adica viata ne doare, viata te doare,  iar a durea este a fi viata. Asta chiar suna aiurea. ?.?.?. Daca este uneori curata, uscata si frumos mirositoare, ca un asternut proaspat,  este asa fiindca asa este ea…

Viata este frigul, gerul care te macina, vantul care patrunde peste tot, soarele care arde si parjoleste tot. Viata este refuz, este lipsa. Cersetorul este viu.

Dar ce este cel mai frumos, ca sa zic asa, viata inseamna si urat, urat in sens estetic, nu in  sensurile usoare ale acestui cuvant. Uratul este viu.

In eroare – izbucneste si tresalta viata.

Viata asta care se traieste prin mine, prin tine si prin toti, probabil.

Chiar si prin aceia care se ascund de ea.

De aia, ea ii ura adanc pe acei barbati care doreau sa scape usor, care traiau comfortabil, comod, care nu faceau ceva “nebunesc”, care nu miroseau putin a sudoare si a moarte. Pe acei barbati care isi facusera un scop din, vorba aia, ” a trai bine” si “a trai in siguranta”, pe cei care faceau totul din obisnuinta si corect, pe cei care aveau legi si stiau cum trebuie sa procedeze in orice situatie.

In cautarea traseului de bicicleta

Am ajuns in cele din urma acolo unde imi propusesem mai demult sa merg si unde, pana la urma eram dator sa ajung, fiindca traseele mele cu bicicleta cam ramasesera in aer, ca sa zic asa, iar asta fiindca imi lipsea un amanunt care sa le aduca inapoi pe pamant. Am plecat ieri pe la pranz, adica dupa ora doua, asta fiindca si duminica mai am alte treburi de rezolvat. Mi as fi dorit sa plec de dimineata, cat mai devreme, ca sa ma bucur pentru cat mai mult timp de lumina cenusie a primei zi de noiembrie. In felul acesta poate ca as fi reusit sa ma bucur mai mult de culorile ce au devenit din ce in ce mai egoiste si mai ascunse cu noi, oamenii. Dar asta e…Bine ca am plecat.

Era foarte frig, prin urmare imi luasem si o sapca dar si o caciula la mine, plus manusile, fiindca stiam ca cel mai groaznic lucru este sa ti inghete mainile pe ghidon. Cel mai rau stateam la nivelul picioarelor, insa mi am zis ca pedaland nu voi avea probleme cu frigul, fiindca ma voi incalzi.

Scopul meu era sa ajung la Bran, ca sa gasesc un drum care sa ma duca tot aici, altul decat cel prin Tohan si Sirul Vamii. Stiam de unul care leaga Branul de Zarnesti, insa nu eram sigur daca poate fi folosit pe bicicleta si cum se ajunge la el dinspre Zarnesti. Asa ca, trebuia sa pedalez pana in Bran, iar de aici sa ma intorc in Brasov prin Zarnesti – Rasnov – Poiana brasov. Speram sa mi ajunga timpul, asa ca am inceput sa pedalez. Pana la Bran am ajuns destul de greu, nu stiu din ce cauza insa nu puteam sa merg in viteza, mai ales cand aveam portiuni de urcare. Am facut pana la castel aproape 2 ORE (?), foarte mult pentru asteptarile mele. Era 4 si ceva cand m am oprit sa fac si eu  o poza la castel. In rest nu am stat deloc in Bran, am plecat sa mi caut drumul. Am luat-o pe langa parcul din centrul Branului, prin partea dreapta a acestuia cum vii dinspre Brasov, iar apoi am facut la dreapta. Am intrat imediat in Predelut si am aflat ca de aici se merge direct pana in Zarnesti.

Drumul este foarte bun, fiind asfaltat pana la iesirea din Predelut, doar ultima portiune inspre Zarnesti este neasfaltata, este drum de tara, astfel ca nu se poate merge decat cu un mountain bike. Jumatate din drum este de catarare, existand mici serpentine, insa catararea nu este foarte grea, mai ales dinspre Bran. Daca traseul se parcurge invers atunci este mai dificil deoarece catararea de pana la Predelut se face pe drum neasfaltat…

Dar ceea ce ma interesa era sa gasesc iesirea din Zarnesti spre Bran, una care nu este foarte usor de gasit, mai ales ca nu exista nici un indicator. In primul rand nu trebuie urmat indicatorul de la intrarea in Zarnesti care ne duce spre Bran, deoarece acela ne scoate tot in Tohan, fara sa treaca prin Predelut. Pentru a ajunge la acest drum trebuie sa mergem pe langa calea ferata, pe langa blocurile fantoma, spre centrul Zarnestiului, si sa intram in cartierul de jos, Caraiman.  Chiar pe langa primul bloc din acest cartier se face o strada neasfaltata care ne duce la Predelut, strada Branului adica cea pe care o cautam.

Drumul merita facut, indiferent de anotimp, cred eu, chiar daca este foarte frig, dar nu este umezeala. Peisajul este minunat, splendid, drumul urcand molcom pe costise, iar in ambelele parti ni se arata muntii, intr-o parte Piatra Craiului, iar in cealalta Bucegii. In vai se zaresc casele din Bran, Tohan sau Zarnesti. Este un traseu care nu trebuie ratat si cred eu ca este cea mai buna legatura intre Brasov si Bran. Mai mult decat atat: nu este circulat aproape deloc de catre masini, astfel ca ne putem bucura de linistea intregului drum…

Prea mult nu am putut zabovi deoarece inca aveam probleme cu catararile iar cele din Predelut chiar mi au dat de furca sic!. Mai mult simteam ca incep sa mi inghete degetele de la picioare si mai aveam mult de mers, cel putin asa credeam eu – trebuia sa urc Poiana. Asa ca dai, pedaleaza si gata. Dupa zarnesti parca am inceput sa merg mai bine la drum intins, insa deja era 5.20 cand am intrat in Rasnov. M am oprit sa mananc un biscuite deoarece mi era foame si sa vad ce mai fac – merg prin Rasnov sau nu? Ma atragea traseul si vream sa ma tin de plan, insa frigul si oboseala isi spuneau cuvantul deja. Nu stiam ce sa fac!

M am uitat la cetate – luminile ei ardeau frumos in seara mea cenusie, ma ispiteau si imi doreau sa le cuceresc. Asa ca am zis fie – ma tin de promisiune si am placat spre Poiana. Era deja complet bezna – nu eram decat eu si farul meu, de care mi era putin dor. Am iesit rapid din Rasnov si am inceput catararea prin padure. Nu vedeam nimic, doar lumina farului meu. In rest – noapte. Stiam traseul asa ca nu mi faceam probleme, insa la catarare mi era foarte greu – probabil din cauza frigului muschii nu puteau sa depuna un randament bun cu un efort mic. Erau momente cand nu mai puteam sa pedalez…Au mai trecut cateva masini care spargeau intunericul noptii… Se facea insa imediat liniste, dar pedalatul era din ce in ce mai greu, si inca nu imcepuse catararea cea mai dificila. Mi am dat seama ca nu voi ajunge usor in Poiana, mai mult decat atat, ca voi ingheta zdravan si ca s ar putea sa cedez undeva pe traseu. Am renuntat si mi am intors bicicleta…Am plecat spre Rasnov si de aici Cristian.

Am ajuns la masina pe la 7 si ceva – inghetat bocna- in ciuda efortului depus. Afara erau 0 grade, iar incaltarile mele de marca nu faceau fata la asemenea condtii, le am injurat zdravan cred vreo 10 min incontinuu, pana am intrat in Brasov. Mi era foarte dor de Biserica Bartolomeu, iar picioarele mele erau complet degerate. Muschii ma dureau in asemenea hal ca aveam impresia ca am facut 100 de km, desi traseul a fost mult mai scurt decat unul de vara…

Am ajuns in cele din urma la Livada Postei si am dat drumul la caldura in masina. Pana in Sacele de abia mi s-au dezmortit degetele de la picioare, si a mai durat 1/2 ora pana cand mi au trecut toate simtomele.

Dar eram multumit totusi – imi gasisem drumul!

Despre tipat

Este manifestarea care nu ne place sau care ne place dar care ne sperie. E cea despre care, paradoxal, as spune, am vrea sa tacem, ca si cum daca toata lumea ar tacea cand este vorba de tipat, el ar putea trece neobservat si neauzit.

                                                                            Tipetele nu au valoare decat atunci cand sunt de scurta durata

                                             – cele care se prelungesc se transforma in vaiete, in plansete babesti, intr-un bocet, care-ti poate inspira poate mila dar care in nici un caz nu-ti mai atrag atentia, in nici un caz nu o mai fac cu aceasi intensitate.

Tipatul trebuie sa te rascoleasca, trebuie sa te faca sa te opresti, sa te intorci, sa te inspaimanti. Este cel care rupe normalitatea, o zdruncina.

Cuvintele nu sunt tipete – asta e tragedia mea si in felul acesta isi bat joc ele de mine…De aceea uneori cuvintele mele nu se aud, chiar daca sunt intelese.

Tipatului nu i se opune tacerea. Tacerea este un tipat, asa sa stii…Tipatului i se opun cuvintele, cele care va dau curaj si care va ajuta sa ingropati si sa innabusiti tipatul. De aceea cred ca nimeni nu raspunde unui tipat cu un alt tipat ci incepe sa vorbeasca, adica sa vomite vorbe, pentru a normaliza dezastrul si falia pe care tipatul le creaza.

Tipatul este un cuvant inghetat si care incepe sa se dezghete. Este inceputul unui cantec si sfarsitul unei conversatii. Este cel care rupe gheata si de care eu nu ma pot folosi. Tipatul sunt culorile de toamna, incremenite in copaci si sol, ce se agata cu disperare de norii ce o iau la fuga. Tipatul este tacerea cerului pe care nu o auzim.

Imi place un tipat foarte mult – cel al lui Syd, in sensul ca e creat de el, mi se pare ca e in Set the controls for the heart of the sun(?) in Piper at the gates of down(?).

Pa pa

Vanatoarea de iluzii

Au disparut zeitele. Am ramas numai cu numele. Le cautam in carti si uneori ni se pare ca trec pe langa noi pe strada sau le zarim fugar dupa vreun colt…

A existat o vreme cand ele se iveau printre noi, printre oameni, in trupuri ce furau mintile noastre, ale barbatilor…

mai mult la… diana si aici

Panza de paianjen

Am rupt brusc panza in doua, si-am aruncat aiurea cele doua bucati, facand astfel sa  se nasca in mijlocul ei  o prapastie cu margini taioase si adanci! Cele doua fasii de panza cu marginile roase si-au trait astfel vietile separate, si-au tesut fiecare propria poveste, una care a ajuns in cele din urma sa capete un sens, adica o poveste care chiar le reprezenta, care placea. Mai mult decat atat, in fiecare fasie de panza parea ca se poate descifra o anumita imagine, o anumita forma care, pesemne, ar fi trebuit sa se afle acolo chiar de la inceput.  Culorile, aruncate aiurea pe panza,  chiar ele pareau sa aiba o anumita ordine, un soi de refugiu secret al lor pe fasiile de panza aspra cu marginile sfasiate. Da, fiecare fasie era un univers inchis.

Dupa un timp am asezat cele doua bucati una langa cealalta.

Subit culorile de pe cele doua fasii se amesteca intre ele,  se contopesc unele cu celelalte, iar formele care, pana acum, pareau ferme si stabile se dilueaza si dispar in amestecul haotic care pare sa dea nastere la o noua forma, la o noua dimensiune. Un tipat razbate din culori, un racnet ce fusese pana acum innabusit. El este cel ce poarta mesajul care statuse atata timp  ascuns, izgonit si sfasiat.  Incepe dansul nebunesc al culorilor ce isi uita locul, se leapada de formele in care erau incremenite odinioara  si incep sa se cheme unele pe celelalte. E o muzica neinteleasa, mai mult un strigat incremenit si prelung. Culorile se contopesc, se unesc si se inghit unele pe celelalte in valtoarea unei lumi noi.  

                            Apare o noua forma, o alta dimensiune,

                                                                                                    o relatie…

Priveam tabloul si simteam ca mintea mea este absorbita de culori intocmai ca de vartejul unui dans lenes si amagitor, si ca se scufunda in universul haotic al acestora. Mintea mea devenise o prada, una ce fusese prinsa pe neasteptate intr-o panza de paianjen, iar zbaterea mea era inutila, caci nu faceam altceva decat sa ma scufund  si mai mult in culori, sa ma pierd in vartejul lor. Vrajita, mintea-mi se topea in culorile ce se contopeau lenes intr-un vartej hipnotizant pe suprafata panzei. Tabloul parea sa ma inghita incetul cu incetul. Era o mare de culori ce mi absorbea cuvintele. Panza aceasta era o capcana, o capcana a mintii mele. Ca o  apa curgatoare…

Am intins degetul si am rupt in doua panza – nu era decat o biata panza de paianjen. M am uitat la cele doua fasii ce acum atarnau jerpelite si nimicite, retragandu-se parca fiecare in sine. Mi se pareau inofensive. M am intors si am plecat. Eram intreg. Singur.

  

poze

Prietenul meu dupa care alerg si care alearga dupa mine ,

       a facut aceste poze

Singuratatea

A trebuit sa sun destul de mult la usa pana cand mi s-a deschis. Ma asteptam sa mi se intample asa, adica sa fiu nevoit sa astept atat de mult, insa a fost cu mult peste capacitatea mea de a rezista, deoarece mirosul infect de pe casa scarilor aproape ca ma sufocase. Eram hotarat sa plec imediat si sa las naibii tot ce aveam de rezolvat mergand acolo, asta in cazul in care nu se va deschide usa in cateva clipe. Mi-aduceam aminte de ea, de parfumul ei si de asternutul cald, iar toate astea ma mai linisteau…

Casele vechi, acoperite de liane, situate pe strazi laturalnice, m au atras mereu. Mi au placut de cand eram copil casele cu obloane la ferestre si cu igrasie, cu mici curti interioare, de unde se aud vocile celor care locuiesc acolo. Imi place mirosul de vechi, de locuri uitate, de incaperi neumblate si parasite. Insa acum, mirosul ce-l simteam, mirosul era unul de mizerabil, de murdarie, de canal si de sobolani. Era un miros acru de viata mizera traita in comun,  de viata intr-un bloc putred construit pe vremea comunismului si uitat intre fabricile de la marginea orasului.

Era un trup de stafie- cel ce m-a condus in asa-zisul dormitor. Pana acolo am trecut prin bucatarie plina de vase nespalate si unde mirosea a ciorba de cartofi. I-am spus ca nu vreau sa intru, deoarece mi-era frica de ceea ce voi desoperi acolo si nu vream sa mai zabovesc mult.Ca o umbra, m-a condus in camera, unde am fost nevoit sa ma asez pe un scaun, singurul de altfel, cu spatele la fereastra, izolat astfel de singura portita ce mai dadea putin inspre lumea de afara.

Ea a plecat. M-a lasat in camera aceea, incercuit de un morman de lucruri vechi, aruncate de-a valma prin toata incaperea. Haine, rame de tablouri, pantofi, sfesnice sau carti, toate erau aruncate fara nici o ordine, uitate intr-un loc ce nu era al lor, incremenite intr-o dezordine ce le despuia de orice identitate. Ceasul vechi, murdar de praf si excremente de muste, masura clipele in care toate aceste lucruri incremenisera.  Nu se auzea nimic, numai bataia lui, nepasatoare la tragedia lucrurilor neinsufletite. Din cand in cand se mai auzea de afara cate un latrat de caine…In mijlocul mesei din fata mea era un morman de fotografii ravasite, printre care parea ca cineva cautase pana acum ceva. Fotografii cu margini ingalbenite de trecerea timpului, unele  rupte in bucatele, altele mutilate in fel si chip.  Recunoasteam printre ele poze ale unor  vedete uitate pentru multi, care zambeau amagitor pentru  un public invizibil si inexistent.  Am luat in mana cateva incercand sa gasesc un chip cunoscut sau un loc, ceva, orice care sa mi fie apropiat. Dar nu gaseam nimic, nu era decat o lume rupta de mine, o lume artificiala de carton. O lume moarta. Straina.

Am auzit de dincolo un zgomot de oale si un miros putenic de ceapa prajita a invadat aerul din camera. Am asteptat incordat cateva clipe, gandindu-ma ca probabil va veni acum in camera si voi termina in sfarsit treaba ce ma adusese in gaura asta infecta. Dar degeaba…Ceasul a batut in continuare, cainele a mai latrat de cateva ori, dar toate lucrurile au revenit la incremenirea in care fusesera uitate…

Mi am ridicat privirea din mormanul de fotografii si atunci am vazut-o.  Nu stiu cum de o ignorasem pana atunci, desi era atat de vizibila, iar albul ei contrasta cu toate lucrurile aruncate prin camera. Mai ales ca era acolo,  spanzurata  de usa dulapului maroniu, domnind parca peste acest mormant de lucruri incremenite in uitare si tacere. Era rochia ei de mireasa, candva probabil alba, pe care insa timpul o innegrise pe la margini. O rochie veche de mireasa, demodata, dar scoasa din dulap si atarnata la vedere, pregatita parca pentru o a fi din nou imbracata. Era trista… Era dezolanta…Mi se parea ca-i simt parfumul de demult si atingerea, mi se parea ca pluteste prin aer si se asterne peste trupul meu, peste fata mea, ca voi incremeni si eu ca toate nimicurile din camera asta!

Simteam cum toate lucrurile ma sufoca, parca era o conspiratie a lor sa ma ameteasca, sa ma innebuneasca…

Am sarit in picioare, stii ca fac mult sport, si am plecat de acolo. Am trecut pe langa ciorba si pe langa batrana si am iesit in strada. Ma bucuram sa aud masinile, zgomotele strazii si sa-i vad pe oameni cum merg care-n cotro in nestiinta lor.

Am tacut apoi, am mai ras un pic ca sa-i arat ca totul este bine, am spus chiar si o gluma stupida, care pe ea a inveselit-o zdravan si poate ca a facut-o sa uite totul. M-am lasat apoi imbratisat, cautandu-i mirosul, caldura, viata ce le avea in ea…

Ghimbav – cu bicicleta

 

Exilul

E binemeritat sau binevenit, cum vreti.

                                                     El ma invata sa fiu asa cum sunt, sa ma  bucur de 

                          insula mea, sa pot vedea plajele din departare cu ochii mei albastri…si senini…   

                                             Cred ca pana la urma te poti adapta la acesta viata sau poti sa incerci sa inveti s-o traiesti…

                    In cazul din urma insa, cred ca nu trebuie sa mai ai nimic de pierdut…    

                         Nici macar inocenta…