Scrisul

este asta

ceea ce fac ei aici este sa scrie

asta este ceea ce fac ei – ceea ce vezi aici, in fata ta, cu ochii tai…

Nu este ceva complicat – sau nu ar trebui sa fie ceva complicat, iar daca devine ceva complicat, atunci aproape ca isi pierde relevanta sau chiar si sensul. E limpede si simplu de inteles ca nu avem nevoie de ceva complicat si steril precum o scolastica medievala, desi da, probabil ca avem nevoie de lectii…Dar nu toate lucrurile se pot spune la fel de usor? Ba da, doar ai vazut, ti-am aratat mai sus!

Discutia a plecat de la Alina, pe care o stii sau o citesti, caci are si un blog, Diva cumva, care intr-un comentariu spunea ca unele posturi sunt prea complicate, ca ea nu le mai intelege. Iar daca este asa, atunci care este rolul lor?

De ce un blog? De ce intr-un blog un post, primul, iar apoi inca unul dupa care  mai multe si mai multe posturi? Asta daca ele sunt prea complicate? Dar daca sunt simple?  Oare isi mai au rostul atunci?

Imi amintesc ca m-ai intrebat mai demult de ce scriu atat de rar sau atat de putin. Raspunsul ferm ar fi din comoditate, dar si fiindca mi-este lene. Da, sunt un mascul destul de lenes, cand este vorba de unele lucruri. Dar poate ca asta ar fi un raspuns mascat, ha, caci daca m-as apuca sa-l explic, probabil ca as spune un pic mai mult! Nu stiu daca am chef…

Adica?

Nu vreau sa spun ca nu am timp, ca vai as fi prea ocupat, fiindca, sa fim seriosi, sunt o multime de prostii cu care imi ocup probabil timpul asta…Este vorba despre faptul ca mi este lene, si vorbesc despre o lene fizica, lenea reala de a tasta literele, de a da clicuri, ca sa spun pana la capat o poveste careia deja ii cunosc finalul. Ce rost are sa scriu ceva pe care il cunosc in intregime,  despre care stiu deja totul? Ce sens are sa scriu ceva cand stiu deja tot ce am sa spun, cum am sa spun, cum am sa termin? Are vreun rost? Aiurea…Poate doar asa ca sa ma bag in seama, sa dau si eu un mic semn de viata…Asta daca am chef! Caci altfel ce rost are, in ce masura i-ar putea interesa pe ceilalti ceea ce spun eu aici? Pe mine chiar nu ma intereseaza confesiunile celorlalti…Iar daca nu stiu toata povestea? Aici sa stii ca e mai complicat! De varianta asta mi-este teama – caci atunci totul este mai riscant. Iar aici intervine o altfel de lene – s-ar putea ca totul sa devina prea complicat daca ma apuc sa scriu ceva fara sa stiu finalul. S-ar putea ca ceea ce eu scriu sa  nu imi placa sau sa fiu nevoit sa spun lucruri pe care eu nu vreau sa le spun, sau, iar asta e varianta pericol, sa nu pot sa spun lucruri;e pe care as vrea sa le spun, ceea ce e mult, mult mai rau!

Da asta este ceea ce nu-mi place!

M-am complicat prea mult?

Nu, am inteles foarte bine. Ceea ce vrei tu este ca scrisul asta sa te transforme, sa produca o modificare in tine, in primul rand in tine. Scrisul este ca o calatorie, in urma careia probabil ca vei deveni un altul, care te va transforma, care va lasa o urma.

Da, e buna comparatia ta…De aceea imi place sa scriu despre calatorii. Sunt toate nostalgii sfaramate, ma refer la articole. Dar mai e ceva, fiindca niciodata nu poti avea totul…Mai sunt lucrurile simple, cele atat de simple incat sunt uitate de toti, la care nu ne gandim, fiindca ne este mai usor sa ne descurcam in viata daca le ignoram si pe care uneori trebuie sa ni le mai reamintim, noua, dar si celorlati. Ceva de genul acesta am gasit la Diana .

Atunci cred ca scrisul ne ajuta sa ramanem oameni. Poate ca de aceea scrisul a fost numit si memorie a umanitatii…

Acest dialog este o simpla fantezie, un exercitiu de imaginatie.

Nici unul dintre personaje nu exista, nu exista ca un om real, care sa rosteasca aceste cuvinte. Prin urmare aceste cuvinte nu au fost spuse niciodata, ele exista doar aici, pe acest blog si nu au valoare decat in acest context. persoana care a redactat acest dialog exista intr-adevar ca un om real, ea este ceea care a scris aici acest dialog, fiindca nu a dorit ca aceste cuvinte sa se piarda, insa acest dialog nu exista altfel.

Probabil ca altfel nici nu ar fi existat!

Naturalul artificial

Ordinea – nu stiu daca este corecta sau daca este relevanta? Ce mai conteaza? Mai are azi importanta sa ma intreb daca naturalul este artificial sau artificialul natural? O floare ce mi se pare atat de delicata in naturaletea ei poate sa fie intr-o mare masura o mostra de artificialitate, una nemonstruoasa, e drept.

Importanta problemei? Este important sa stiu daca ceva mai este natural sau nu?  Este important sa stau cu un ochi asupra artificialului si sa ma lepad infricosat de el, ca de ceva monstruos?  Este de fapt atat de important sa demasc artificialul si sa-l arat ca atare, ca artificial, atunci cand el, vicleanul, se da drept natural? Probabil ca da, mai ales daca voi considera ca ceea ce este natural este superior artificialului. Dar daca nu? Ce voi face daca naturalul nu mi se pare mai bun decat ceea ce este artificial? Iar eu, omul acestei epoci mai pot sa spun, fara pic de ipocrizie, ca naturalul este superior fata de ceea ce este artificial…

Imi vine greu sa cred asta. Imi vine greu sa cred ca as putea accepta sa nu mai am dinti pe la patruzeci de ani, sau sa mai am cativa innegriti, cu care sa ma duc sa agat fete pe la baluri, acum cand un dinte de portelan este mai bun decat ala de la natura si ma poate tine mai mult timp! Iar acesta este doar un exemplu micut din domeniul medicinei al carei asternut este imbibat de sangele artificialului – artificial de la care se doreste pana la urma sa depaseasca, sa corecteze si sa intreaca imperfectiunea naturala cu care a fost daruit corpul meu muritor.

Acum mai bine de un secol Frankenstein inspaimanta imaginatia oamenilor – fiindca era un monstru, adica nu era nici natural, nici artificial, era ceva situat la limita lor, sau mai degraba era ceva ce incerca sa imite si sa depaseasca naturalul. El este un prim exemplu de artificial natural, de artificial mai bun decat naturalul – el este dintele de lapte al artificialitatii omenirii…De atunci incoace am fost atat de mult invatat sa am incredere in tehnica vietii noastre!

Este o intrebare – in ce masura mai am incredere in ceea ce este natural? In ce masura viata mea nu este sufocata de ceea ce este artificial? Si nu doar sufocata – dar artificializata, in sensul ca depinde cu totul de el.

As putea spune ca mi-au ramas sentimentele! As putea crede ca trairile mele, ale tale, ale fiecarui om sunt naturale, si ca ele nu pot fi artificializate in nici un fel si niciodata. As putea sa cred ca sinceritatea unui prieten si afectiunea pe care ti-o da cineva nu pot fi inlocuite nicicand.Ca ceea ce mi spune Mozart sau Debussy ma face sa mangai nisipul fierbinte al sacrului…Dar ce sunt ele? Cand apar ele? Am eu timp de ele?

Pustiu…

Cu toate acestea, mi se par stupide atitudinile ecologiste, inspirate dintr-un soi de rouseauism prost inteles si prost plasat. Oare problemele mele ar fi rezolvate daca m-as retrage in natura, daca as reveni la o posibila stare naturala, la o viata naturala, departe de agitatia societatii artificiale in care traiesc? As trai oare atunci si acolo mai deplin, mai intens! Insa Rouseau si starea sa naturala si-au avut relevanta lor atunci, la timpul lor, cand natura se opunea societatii, cand inocenta se opunea lacomiei si fricii. Insa acum naturii nu i se mai opune nimic – ea este depasita, ea este lasata in urma! Cu frica, cu scarba, cu lacomie si nepasare – fara speranta, fara curaj, fara bucurie, fara maretie.

deci

ordinea   importanta                        rouseau              spatiu

progresul                         artificialitatea              importanta

natural               dezordinea                 frankenstein

inceputul              mozart                           bomba                             timp                                              gol

After – in stare pura

Conducatorul

Indata ce a trecut de curba a simtit ca ceva nu e in regula la motor, insa a zis ca va putea sa treaca de zona asta, dar motorul a mai barait de cateva ori, a parait si apoi gata, a murit. Cotet nenorocit, i se auzi vocea ragusita, ca in cea mai mare parte a timpului tacea, ca n-as mai fi avut mult si as fi reusit sa ies dracului de aici. A oprit camionul si a tras frana de mana. Era in jur de ora 4, dupamasa, conducea de cateva ore bune deja si spera sa treaca de zona ca sa poata sa se odihneasca apoi, dar uite ca l-a lovit ghinionul, si inca ce mai ghinion…Daca ar fi fost in alta parte, s-ar fi putu da jos sa incerce sa repare cate ceva, dar aici ce sa faca, era ca si cum avea mainile legate. Scoase capul pe geam si se uita inspre roata din fata – deja se afundase vrea cinci centimetri si ce, daca trecusera cateva minute decand se oprise. Dracu sa te ia, mai dadu la cheie inca o data, ca deh, poate, poate, cabina se zgaltai zdravan, dupa care, gata, motorul se stinse brusc. Cotet imputit…Si tocmai aici sa i se intample…Si tocmai mie…Doar imi facusem treaba atat de bine pana acum, chiar daca mai facusem vreo greseala am recunoscut-o si am schimbat-o in bine, asa cum am putut io, atunci. Da, asta e, daca e sa ti se intample, nu ai ce sa faci. Dadu un pumn zdravan in bord de pocni plasticul si scoase din nou capu pe geam. Deja roata era aprope complet ingropata in noroi, i se mai vedea doar putin din partea de sus, iar roata lui chiar nu era mica. A fost bun camionul, a mers cu el vreo patru ani, mai peste tot in Europa si mereu il ajutase sa iasa din bucluc. Zi de zi a tras de volanul acela, avea palmele batatorite de la atata condus. Pana la urma, camionul asta ii era ca si o casa, un adapost, iar acum un cosciug… Dadu din mana a lehamite. Acum ce-o fi, o fi…Isi scoase trupul pe geam si incepu sa le faca semn cu o laveta murdara, ce fusese odata rosie, oamenilor care mai treceau pe acolo, insa nu veneau multi pe aici, fiindca le era teama de zona asta, doar cate  unii mai treceau, cei care erau fie foarte siguri de masinile lor sau erau un pic nebuni. Vreo doua ore a stat asa cocotat pe geam si a facut semne, insa nimeni nu a oprit, doar unu a incetinit, insa cand a vazut care e situatia a dat repede gaz si a disparut in zare. Unii ii mai faceau semne, pe altii ii vedea ca radeau, iar altii nici macar nu se mai uitat inspre el. In curand se va lasa seara, iar apoi si intunericul, da’ trec eu si peste asta! Deja noroiul aproape ca-i ajungea la geam, asa ca se prinse cumva de capota si se urca pe cabina.

**********

Macar sa mai amane putin. Era frumos aici, pacat, se vedea intreaga vale acoperita de iarba verde, cruda, de aprilie si in departare padurea de fagi, ce tocmai acum infrunzeau. Mereu ii placuse acest anotmp, cand toate reveneau la viata. Era frumos, lui ii placea foarte mult. Se uita incantat in jurul sau si zambi usor. Da, se simtea ca este primavara, ca in curand  vor fi aici placutele seri de vara, insotite de zborul nebun al fluturilor de noapte. Dar ce sa fac, macar de as fi putu sa dau un telefon, sa-mi anunt nevasta, dar cu ce? Ea ii spusese sa-si ia incarcatorul cu el, ca asa sunt femeile, parca simt chestiile astea, dar a crezut ca nu va fi plecat decat doua zile si asa ar fi fost, insa l-au incarcat mai tarziu cu trei ore, dup-aia a stat pe autostrada doua ore, fiindca a fost accidentul ala, iar dup aia a zis sa scurteze drumul si sa vina pe aici. La dracu, la dracu cu rabla asta asta si cu toate drumurile astea si cu viata asta. Acum ce ma fac? I se puse un nod in gat. Ah da stai, ca parca am vreo doua sendviciuri, de acas. Se uita repede sa vada unde e noroiul. Era deja in cabina, insa daca se va grabi va mai putea salva sendviciurile, mai ales ca ii era foame si ce foame ii era! Se intinse pe burta si incet- incet se strecura in cabina plina de noroiul ala imputit. Duse mana la parasolar iar acolo in spate, pe suportul de plastic, gasi punga in care erau invelite doua sendviciuri. Unul cu salam si unul doar cu cascaval, ca lui astea ii placeau cel mai mult. Le insfaca repede, dar cand sa iasa isi aminti de trusa de barbierit, pe care o avea mereu cu el. Hai sa o iau si pe aia, o am cadou de la fimia, mai ales ca mie imi place sa ma barbieresc, mai trece putin si timpul. Apuca si trusa si iesi cu toate pe geam. Picioarele ii alunecau in noroisi cu greu s-a strecurat afara ca deja toata cabina era plina de noroiul ala rosiatic si urat mirositor. Pe cabina insa era inca bine, mai ales acum cand soarele era la asfintit si se simtea de undeva din apropiere un miros placut de salcam. Daca nu s-ar uita in jos, chiar ar uita unde se afla, atat de placut era…Nu-i ramasese decat linistea asta si noroiul in care se scufunda. Era doar el cu gandurile sale! Lupta se terminase, fiindca era fara nici un rost, oricum sfarsitul sr fi fost tot asta! Cand a terminat de mancat sendviciurile deja se intunecase deplin, apoi s-a mai zarit din cand in cand o sclipire pe acolo pe unde era camionul, probabil de la aparatul de ras.

Eu nu sunt

Nu imi mai pasa de trecerea timpului – il ascult, intocmai cum fac si cu susurul izvorului de la  munte

Eu ma pot opri din mers pentru a putea privi un peisaj – ii apartin asa cum frunzele de toamna apartin pamantului

Pot sa ascult fara frica soaptele frunzelor care tremura in vant – imi soptesc vorbe  frumoase

Eu sunt cel care visez cu ochii deschisi – vad sclipiri ce mi se par atat de reale

Ma plictisesc – sunt prieten cu timpul si-l las, usor, sa ma minta, usor

Surad, cand intalnesc oameni – imi aduc aminte de chipuri din copilarie

Imi place sa ascult – cuvintele in joaca sunt fulgii de zapada

Ii privesc pe ceilalti in ochii – asa am descoperit frumosul

Eu – astept

**

stralucirea din ochii facuti sa straluceasca      zambetul de pe buzele facute sa zambeasca       roseata de pe obrajii facuti sa roseasca        un corp, cu muschi si nervi, facut sa nu se teama

Suntem obisnuiti sa stergem diverse lucruri si sa o facem cu usurinta – le facem sa dispara. Putem sa stergem un cuvant, o propozitie sau un desen. Stergem o poza care nu prea ne place sau o lista de prieteni. Putem sa stergem un blog si amintiri si cu ele zile si nopti si sperante si vise si prostii si istetimi, greseli si erori, rusini sau mandrii. Stergem promisiuni. Este atat de usor, si nu ramane nici o urma – ramane negrul, acest intunecos pe care nu-l mai putem sterge, care ne insoteste o viata intreaga, care devine si ramane viata noastra.

Inlocuim speranta cu obisnuinta, cred, iar lucrurile simple cu explicatii complicate, cred, tristetea cu imitatia, cred, vulnerabilitatea cu orgolii, cred, vulnerabilitatea, cred, vulnerabilitatea, cred…

Mi-as dori ca ceea ce fac sa conteze, nu mult, doar atat cat sa conteze! Sa-i transforme pe ceilalti, sa aduca o modificare in ceilalti, sa-i faca sa se intrebe cine sunt eu, cine sunt ei, ce facem sau ce vrem sa facem…

Sa las o urma…

putina zapada

Marturie-despre prietenie si martori

Ma gandesc la asta acum, la sfarsitul unui an si la inceputul unui nou an, fiindca tema asta este cea care ma bantuie de ceva vreme – tema prieteniei. Pana la urmaa, cred ca semnul increderii sau al prieteniei este pana la urma dat de neintelegere, chiar daca la prima vedere asta poate sa para atat de lipsit de sens. Stiu, mi s-a spus ca un prieten adevarat sau o prietena, depinde de caz, este cea care te intelege si care intelege tot ceea ce spui, tot ceea ce gandesti si fara indoiala asa si este intr-un fel, insa ceva mi-a demonstrat ca asta nu este chiar totul. Stateam de vorba si la un moment dat mi-am dat seama ca vorbim despre lucruri diferite, desi parea sa spunem acelasi lucru, mai mult, ca sunt anumite lucruri pe care eu nu le inteleg, insa imi vorbea atat de deschis, fara sa ascunda nimic, fara sa urmareasca nimic, incat important era faptul ca eu ascult, si nu daca inteleg sau nu, importanta fiind dorinta pe care o avea de a-mi spune mie toate astea si, mai mult,  importanta fiind credinta pe care o avea ca eu am inteles tot ce mi-a spus. Probabil ca de aceea un bun prieten ne devine omul pe care il avem alaturi intr-o secventa pasagera a vietii noastre – confidentul dintr-un tren, omul de la bar, om pe care il simtim aproape atunci cand il transformam pentru o clipa in prietenul nostru sau care ne transforma pe noi in prietenii sai buni. Modul aproape naiv si credul in care un prieten ti se daruieste si iti pretinde sa intelegi este pana la urma chiar semnul prieteniei ce exista.

Importanta era linistea sau seninatatea cu care se oferea increderii mele. De aceea o prietenie poate sa existe si intre doi oameni care nu vorbesc aceeasi limba…

Cineva spunea ca cei din jurul sau nu-i sunt decat martori, adica ei nu fac decat sa citeasca si poate sa judece marturia depusa de fiecare dintre noi in viata asta,  referindu-se la cei care sunt in jurul sau, pe care ii putem numi din comoditate prieteni, dar care probabil ca nu sunt decat insotitori, sau cum spunea el, martori, adica ceva mai mult decat niste simpli anonimi pe care ii intersectam in piete, fara insa sa-i poata deveni prieteni. Martorii raman mereu la distanta! Martorii sunt ochii care ne urmaresc, urechile care ne asculta, bratele care poate ca ne imbratiseaza, insa doar atat, ei nu ne cer sa ii intelegem sau, mai bine spus, nu se daruiesc intelegerii noastre. Ei se afla undeva intre anonimi si prieteni.

Prietenia – ceva ce este simplu!

Poze

Bucegii vazuti de la Cabana Postavarul

Cerul de ianuarie ploios, din pacate ploios…

ei da, e o coca cola…

panorama postavarul

cadru surprins perfect

Sclipiri

Pozele sunt facute de Rares, asa sunt la prima mana, cum s-ar zice, si sunt o marturie a incercarii de a transforma o zi ploioasa de ianuarie intr-o amintire frumoasa!

Autoportret

Love is strong

aici sau acolo e tot una

Contact

A oprit masina pe dealul de la Podu Olt. Trecea zilnic pe acest drum si-l cunostea asa cum un om isi cunoaste propria casa, insa niciodata, desi mereu isi spunea ca isi va face odata timp, nu se oprise pe acest deal, in aceasta mica parcare, de unde se puteau privi si admira atat de bine imprejurimile, de unde se vedea pana departe, si unde vedea adeseori oprite masini, ai caror conducatori auto probabil ca savurau in liniste o tigara, in timp ce se bucurau de peisaj. Parea sa fie un loc neinsemnat, asa si era turistic, insa nu era de loc asa, fiindca totul parea sa fii colaborat pentru ca aici sa se creeze un loc special. Usa de la masina s-a inchis cu o bufnitura infundata in urma lui, iar muzica din masina s-a retras brusc, ramanand ca un murmur stins in fundal, cedand locul linistii senine, liniste care invaluia intreg peisajul in aceasta dimineata luminoasa de sambata. Probabil ca din acest motiv s-a si oprit aici chiar astazi, fiindca era sambata, fiindca i se parea ca este mai multa lumina decat in alte zile, mai multa liniste, mai mult aer. Fiindca poate ca se deslusea o muzica aparte, cantata de lumina si culoare, de imensitatea cerului si a pamantului, o muzica a nelinistei…

Probably, cea mai buna prietena a mea…Oricum

tovarasa de suferinta

Stratul de nori

Ruine in varf de munte

Ceata, doar ceata

Cam atat…

La intoarcere

Probably, me

Crestele gri si sticloase ale muntilor se conturau fragil in departare,  inlantuiau si inchideau orizontul albastrui, pe care il faceau sa para mai accesibil si parca mai aproape de el. Daca intindea mana i se parea ca ar putea sa le atinga si sa le simta asprimea si duritatea si raceala. Zapada acoperise campiile din jurul sau, iar albul era intens, stralucea in soarele de dimineata, doar pe alocuri se zarea pamantul, care era negru,  care se ivea ca o cicatrice, o rana veche ce spunea o poveste uitata… pamant alb, negre cicatricile, orizont albastru…Linistea din dimineata asta stralucea…

A intins mana inspre muntii din departare, a incercat sa-i atinga si a simtit cum aerul rece i se strecoara printre degete. A simtit aerul rece , devenit palpabil si a inchis pumnul incercand sa-l prinda. S-a oprit o clipa, un moment, fara sa respire si a ascultat soaptele rostite de vant si s-a lasat ademenit de ele si purtat de ele, fara sa se opuna si fara sa le refuze. A ridicat privirea spre cer fara sa -l sperie albastrul imens ce straluceste orbitor si in care totul se pierde, S-a lasat purtat in departare de murmurul vantului  si a ascultat soaptele ce frematau in ramuri de copaci. A tras aer in piept, cu lacomie, pana la refuz, cat a putut el de mult, ca un om ce era gata sa se sufoce, simtind gustul aeerului asa cum un insetat il simte pe cel al vinului.

Astea sunt de la iesirea de anul trecut, multa gheata, zapada si frig

Probably, cel mai bun prieten al meu

Busteni

Da, cel mai bun prieten

Releul

Zapada…

Marcaj inghetat, cam -15 grade

Din nou, gheata

Tinta este omu…Cabana se poate vedea acolo in spate, cu un mic click

Telecabina de la babele

Pentru o clipa s-a linistit, pentru un moment a fost acolo, a reusit sa iasa sa se piarda sa se contopeasca.

Era omul care a reusit

Era omul care a evadat

Era omul care s-a linistit

“E un dialog la care poate ca eu nu ma pricep…

Poate ca nu spun ceea ce trebuie sa spun, nu ascult ceea ce trebuie sa ascult, nu inteleg ceea ce trebuie sa inteleg…”, tot a incetat…

Pentru o clipa muzica din masina a evadat si s-a raspandit jucausa si nepasatoare in jur, apoi usa s-a inchis, o lume intreaga s-a inchis, iar el a plecat mai departe, urmand drumul ce fusese de mult timp sapat adanc in acea zi frumoasa.

Alb

Am terminat de dat zapada…Astazi a nins, afara totul e alb sau ar trebui sa fie alb, dar ce conteaza, de ce sa fac pe nemultumitul. Va fi o noapte alba, asa ca ma duc sa fac o plimbare…Cat mai e totul proaspat!