Tamina

Umorul nu se produce , nu are loc, decat in cazul comunitatii, in cazul in care oamenii se strang laolalta. Rasul, ironia, nu au loc, nu se intampla in singuratate, nu se intampla acolo unde oameni traiesc izolati. Inainte de o analiza psihologista, sociologista, sau inainte de orice alt istm, ceea ce se produce este umorul. Sunt ipocriti, ba mai mult, chiar periculosi cei care nu vor sa recunoasca aceasta. este drept ca acesta este cu atat mai puternic, cu atat mai rafinat, cu cat isi trage seva din parfumul mai multor -isme, experimentate de oameni de-a lungul timpului. Numai asa, in cadrul comunitatii, ba mai mult decat atat, in agora, in centrul orasului, putea sa apara la Laertios un Diogene care sa se amuze pe seama oamenilor, dar care sa poata spune, iata un om…
Acum doua saptamani am facut un traseu nou de bicicleta, pregatit de mult, adica pomenit de ceva vreme, insa mereu amanat. Asa se intampla atunci cand trebuie sa faci ceva nou. Amani mereu, asteptand parca sa se intruneasca mai multe conditii favorabile, desi poate ca evenimentul s-ar produce chiar si in lipsa acestor conditii favorabile…Asa si acum, am tot amanat, spunand ca poate e mai bine asa sau asa, pana cand s-a facut noiembrie. Norocul meu ca vremea a tinut cu mine si am putut sa mai fac un traseu nou anul acesta. Asa ca am plecat cu Radu si cu Dan pana la Tamina cu bicicletele, pe drumul forestier ce pleaca de la intrarea in Timisul de Sus, Am mers pe vestitul deneunu tot cu bicicletele, eu stresat mereu de masini, Dan stresat de caldura prea mare, caci afara se facusera intradevar 19 grade. De la deneunu pana la cascada sunt trecute pe un indicator 6 km, distanta nu foarte mare, insa nu stiam cum era drumul. Imi aminteam ca atunci cand fusesem pe aici fara bicicleta mi se paruse ca era destul de lung drumul, si destul de abrubt in unele locuri, insa imi spuneam ca asa mi se paruse fiindca fusesem iarna. Dar drumul a fost bun pana sus, am mers fara nici o problema, chiar foarte relaxati, Radu si cu Dan discutand intens despre vremurile cand lucrau amandoi la Ghimbav, candva prin anii 90, asa ca nici nu am simtit cand am ajuns la peretele de piatra care imi amintea ca acolo se termina drumul si dam de cararea spre cascada. Chiar simteam putin regret ca se terminase drumul atat de repede, ca acum tre sa ne intoarcem si ca bicicleta va sta din nou cuminte pana …stiu eu, poate pentru mulya vreme, ca doar venea iarna, nu? Nu ne-am dus pana la cascada, eu pentru ca o mai vazusem iarna iar Radu si Dan nu prea aveau nici ei chef sa lase bicicletele, asa ca ne-am hotarat sa mergem mai departe pe drumul forestier sa vedem pana unde putem ajunge. A fost o idee foarte buna, fiindca dupa cateva sute de metri de catarare am ajuns intr-o zona mai apropiata de cea alpina, unde peisajul era foarte frumos mai ales in acea zi minunata de noiembrie cand cerul atat de albastru se asternea pana departe peste intreg orizontul. Am mai putut merge cam 20 min, fiin dca la un moment dat am, gasit drumul blocat de o bariera, iar acolo era un fel de cabana. Am stat o clipa si ne-am odihnit, palavragind cu un batran ce era pe acolo insotind niste vanatori. Acestia inca mai rataceau prin padure tragand cu pustoaiele lor aiurea pe acolo, batranul nu mi-a putut explica de ce faceau asta. Ca sa ne arate ca nu umblau doar asa de pomana ne-a aratat ca ucisesera un mistret, pe care il trantisera intr-o dupa. Cand am auzit asta, m am catarat repede pe marginile camionetei de culoare verde ca sa vad si eu mistretul. Zacea acolo, trantit langa un sac plin de doze de bere. M-a impresionat faptul ca vanatorii strangeau gunoiul de prin padure si nu lasau dozele risipete pretutindeni…Ce mai – adevarat iubitori de natura. Pe usa din spate a camionetei se scursese niste sange, probabil din mistret, caci atunci cand a sosit si cainele vanatorilor acesta s-a apucat sa linga pata aia mare, rosie.
La intoarcere am venit incet, fara graba, ca sa prelungesc cat mai mult timp placerea pe care mi-o facea plimbarea asta cu bicicleta.

S(cen)ex – cainele scroafa

NU am de gand sa vorbesc despre notiuni si despre modul cum ele se ordoneaza, se intersecteaza, se exclud, in lumea lor ideala, rupta de nevoile mele. Este vorba despre incordarea asta de care nu pot sa scap, de care fug mereu sau cu care ma lupt zi de zi, naiba mai stie cum e. Parca as fi inchis intr-o temnita,..O simt implantata in carnea mea. Din cauza ei nu-mi pot gasi locul nicicand. Asta e! Chiar iesisem de la meciul de hochei dintre Romania si Spania, 4-0, meci frumos, insa nu prea aveam chef sa merg direct acasa, mai ales din cauza acestei incordari, asa ca am hotarat sa fac o scurta plimbare. Ma indemna la asta si aerul rece, revigorant, de afara. Poate din cauza starii in care eram, dar mi-am adus aminte de nostalgia sfaramata, de fata aceea ce si-a dat drumul pe rotile de pe aleea de sub tampa, trecand, fulgerator, prin mijlocul intersectiei, fara sa se asigure deplin, fara sa faca cel mai mic gest ca ar avea intentia sa se fereasca de masina, sa le ocoleasca. Si-a dat drumul ca si cand nu ar fi fost nimeni pe strada, nici o masina, nici un obstacol, doar ea si elanul ei orb. Si-a dat drumul de parca si-ar fi dorit sa-si ia zborul. Frumos.
Din fata mea venea o doamna ce iesise sa-si plimbe catelul in jurul blocului. Chiar daca eram aproape de centru, eram inca in zona ocupata de blocuri, zona unde vezi adesea oameni ce seara ies la plimbare cu cainele. Doamna avea un catel de rasa, micut, care in seara asta probabil ca nu prea avea chef de nimic, fiindca ramanea mereu in spate, obligand- o pe doamna sa traga cu forta de lesa. In curand aveam sa ajungem foarte aproape unii de ceilalti, sa ne intersectam, moment in care doamna i-a spus catelului “hai tu scroafa o data!!”. Poate din cauza mea, poate din cauza faptului ca urma sa ne intalnim, eu fiind singurul om care trecea pe acolo in acel moment, poate de aceea l-a numit pe catel astfel. Nu stiu!

dor de duca

– azi mi-a bagat toamna frunzele in casa. cateva. spun ca mie mi le-a bagat, asa, ca sa-mi dau si eu putina importanta, desi cred ca ei nu prea ii pasa de ccea ce face, ci, pur si simplu, totul i se intampla…
– e foarte fain acolo, trebuie sa mergem din nou…hm, da, e fain…
– da, normal!
– cand ma gandesc cum e acolo. e bine, e bine ca stim ca acolo se afla acele locuri
– da si ca stim ca vom putea sa mergem din nou acolo! aerul ala e foarte fain…
– da si ca trebuie sa depui efort, si aerul asta de toamna…
– exista un organ special al fericirii, adica fericirea ti se intampla, iar daca tu esti gata pentru ea, atunci poti sa o traiesti. pana la urma trebuie sa fii capabil sa traiesti fericirea, de aceea nu toata lumea poate fi fericita, desi pana la urma e atat de simplu…
– da, dar ce se intampla cu mediocritatea? nu iti este teama ca acest organ al fericirii este unul al mediocritatii?
– bai nu stiu! dar ma gandesc ca daca este zgomotoasa, ea este mai curand una imitata, un surogat de fericire. habar nu am. adica vreau sa spun ca daca esti fericit nu te vei gandi la calitatea fericirii tale. nu?
– imi place cum se aude harsaitul de la roti si cum calca roata de la bicicleta frunzele.
– hai ca nu mai e mult pana sus! imediat ajungem la nasol…ha hahahaha
– nasolu!
– bai ce faina e lumina. te caci pe tine!
– hahahaha
– frunzele astea din casa sunt niste frunze din alea uscate, pe care daca le iei in palme si le strangi se strivesc si se rup. se maruntesc. se transforma intr-un praf galbui, rosiatic.

M&M